https://observatorcultural.ro

Observator CulturalRevistă de informație și analiză culturalăObservator Cultural Toggle navigation Abonamente   Contul meu   Cosul meu Arhivă Arhivă online Observator Premiile Observator cultural Despre Observator Cultural OTP Redactia Parteneri Autori Carmen Muşat Doina Ioanid Victor Cobuz Silvia Dumitrache Cezar Gheorghe Iulia Popovici Alina Purcaru UN Cristian Mihai Fulger Adina Dințoiu Șerban Foarță Bedros Horasangian Marius Oprea Paul Cernat Claudiu Turcuș Bogdan-Alexandru Stănescu Andreea Răsuceanu Vezi toţi autorii Categorii ON-LINE – ACTUALITATE Focus Editorial EVENIMENT RESTITUIRI PRIMIM LA REDACŢIE AVANPREMIERĂ In memoriam Informaţii SOCIETATE Internaţional Interviu Arte Rubrici Politic SUPLIMENT Vezi toate categoriile Publicitate Sumar Contact 14 februarie 2025 înteleg puțin nițel o fărîmă o sclipire  o microsecundă acum exact la ora 12:43 new york  ce au înțeles complet total din plin  fără un ascunziș cît de mic bunica și mama mea și rudele și prietenii lor  în februarie 15, 1942 la ora 12:43 alba-iulia cînd s-a oprit camionul… Cîtă dramă, atîta luciditate Serialele din estul și sud-estul Europei nu se află, de regulă, între preferințele autohtone, așa cum rezultă din topurile publicate constant de cele mai populare platforme VOD de la noi (scurt spus, HBO și Netflix). E ușor de bănuit suveranitatea care îl încearcă, și pe această cale, pe român –… A doua viață a teatrului de revistă Marina Voica și Stela Popescu, trupele anilor ’90 și cele ale anilor 2000, șlagărele pop optzeciste și teatrul de revistă. Remake, impersonare, retro-nostalgie. Universul lui Gabriel Sandu – în 10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul de la Mamaia (Teatrul de Stat Constanța), Adrenalină (Teatrul Excelsior, București) și, acum,… object(WP_Query)#15218 (55) { ["query"]=> array(5) { ["posts_per_page"]=> int(50) ["post_type"]=> string(7) "article" ["orderby"]=> string(10) "menu_order" ["order"]=> string(3) "ASC" ["tax_query"]=> array(1) { [0]=> array(3) { ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["field"]=> string(2) "id" ["terms"]=> int(23391) } } } ["query_vars"]=> array(69) { ["posts_per_page"]=> int(50) ["post_type"]=> string(7) "article" ["orderby"]=> string(10) "menu_order" ["order"]=> string(3) "ASC" ["tax_query"]=> array(1) { [0]=> array(3) { ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["field"]=> string(2) "id" ["terms"]=> int(23391) } } ["error"]=> string(0) "" ["m"]=> string(0) "" ["p"]=> int(0) ["post_parent"]=> string(0) "" ["subpost"]=> string(0) "" ["subpost_id"]=> string(0) "" ["attachment"]=> string(0) "" ["attachment_id"]=> int(0) ["name"]=> string(0) "" ["pagename"]=> string(0) "" ["page_id"]=> int(0) ["second"]=> string(0) "" ["minute"]=> string(0) "" ["hour"]=> string(0) "" ["day"]=> int(0) ["monthnum"]=> int(0) ["year"]=> int(0) ["w"]=> int(0) ["category_name"]=> string(0) "" ["tag"]=> string(0) "" ["cat"]=> string(0) "" ["tag_id"]=> string(0) "" ["author"]=> string(0) "" ["author_name"]=> string(0) "" ["feed"]=> string(0) "" ["tb"]=> string(0) "" ["paged"]=> int(0) ["meta_key"]=> string(0) "" ["meta_value"]=> string(0) "" ["preview"]=> string(0) "" ["s"]=> string(0) "" ["sentence"]=> string(0) "" ["title"]=> string(0) "" ["fields"]=> string(0) "" ["menu_order"]=> string(0) "" ["embed"]=> string(0) "" ["category__in"]=> array(0) { } ["category__not_in"]=> array(0) { } ["category__and"]=> array(0) { } ["post__in"]=> array(0) { } ["post__not_in"]=> array(0) { } ["post_name__in"]=> array(0) { } ["tag__in"]=> array(0) { } ["tag__not_in"]=> array(0) { } ["tag__and"]=> array(0) { } ["tag_slug__in"]=> array(0) { } ["tag_slug__and"]=> array(0) { } ["post_parent__in"]=> array(0) { } ["post_parent__not_in"]=> array(0) { } ["author__in"]=> array(0) { } ["author__not_in"]=> array(0) { } ["search_columns"]=> array(0) { } ["ignore_sticky_posts"]=> bool(false) ["suppress_filters"]=> bool(false) ["cache_results"]=> bool(true) ["update_post_term_cache"]=> bool(true) ["update_menu_item_cache"]=> bool(false) ["lazy_load_term_meta"]=> bool(true) ["update_post_meta_cache"]=> bool(true) ["nopaging"]=> bool(false) ["comments_per_page"]=> string(2) "50" ["no_found_rows"]=> bool(false) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["term_id"]=> int(23391) } ["tax_query"]=> object(WP_Tax_Query)#15219 (6) { ["queries"]=> array(1) { [0]=> array(5) { ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["terms"]=> array(1) { [0]=> int(23391) } ["field"]=> string(2) "id" ["operator"]=> string(2) "IN" ["include_children"]=> bool(true) } } ["relation"]=> string(3) "AND" ["table_aliases":protected]=> array(1) { [0]=> string(21) "oc_term_relationships" } ["queried_terms"]=> array(1) { ["numbers"]=> array(2) { ["terms"]=> array(1) { [0]=> int(23391) } ["field"]=> string(2) "id" } } ["primary_table"]=> string(8) "oc_posts" ["primary_id_column"]=> string(2) "ID" } ["meta_query"]=> object(WP_Meta_Query)#15939 (9) { ["queries"]=> array(0) { } ["relation"]=> NULL ["meta_table"]=> NULL ["meta_id_column"]=> NULL ["primary_table"]=> NULL ["primary_id_column"]=> NULL ["table_aliases":protected]=> array(0) { } ["clauses":protected]=> array(0) { } ["has_or_relation":protected]=> bool(false) } ["date_query"]=> bool(false) ["queried_object"]=> object(WP_Term)#15932 (11) { ["term_id"]=> int(23391) ["name"]=> string(8) "Nr. 1243" ["slug"]=> string(7) "nr-1243" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(23391) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(30) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" } ["queried_object_id"]=> int(23391) ["request"]=> string(564) "SELECT SQL_CALC_FOUND_ROWS oc_posts.ID FROM oc_posts LEFT JOIN oc_term_relationships ON (oc_posts.ID = oc_term_relationships.object_id) INNER JOIN oc_reorder_post_rel ON oc_posts.ID = oc_reorder_post_rel.post_id and incl = 1 WHERE 1=1 AND ( oc_term_relationships.term_taxonomy_id IN (23391) ) AND ((oc_posts.post_type = 'article' AND (oc_posts.post_status = 'publish' OR oc_posts.post_status = 'acf-disabled'))) AND oc_reorder_post_rel.category_id = '23391' GROUP BY oc_posts.ID ORDER BY oc_reorder_post_rel.id ASC LIMIT 0, 50" ["posts"]=> array(28) { [0]=> object(WP_Post)#15223 (24) { ["ID"]=> int(246661) ["post_author"]=> string(3) "676" ["post_date"]=> string(19) "2025-02-10 15:22:22" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-02-10 12:22:22" ["post_content"]=> string(5803) "America riscă să rămînă fără voce... Elon Musk vrea să închidă instituțiile media (finanțate de Stat) Radio Europa Liberă și Vocea Americii. Anunțul l-a făcut, în stilul caracteristic, într-un tweet, o scurtă postare care e de fapt un răspuns la afirmația însărcinatului prezidențial al SUA pentru misiuni speciale, Richard Grenell, cum că „Radio Europa Liberă și Vocea Americii sînt instituții de presă plătite de contribuabilii americani. Este mass-media deținută de Stat. Aceste posturi sînt pline de activiști de extremă stînga“. Musk i-a răspuns că „da, închideți-le. Europa este liberă acum (lăsînd la o parte birocrația care o înrobește). Nimeni nu-i mai ascultă. Sînt niște demenți radicali care vorbesc singuri în timp ce ard un miliard de dolari pe an din banii contribuabililor americani“.  O istorie care a început acum mai bine de 70 de ani pare să se încheie nu dintr-o ștersătură trasă cu pixul peste o foaie de buget, ci într-un schimb de replici, în public, pe rețeaua X. Doi înalți oficiali din noua administrație Trump s-au înțeles că cele două instituții media nu mai merită păstrate și au anunțat, astfel, închiderea lor iminentă. Nu cu mult timp înaintea lui Musk, Vladimir Putin anunțase că vrea să interzică radioul american în Rusia, pentru că împrăștie minciuni. Ceea ce Putin a vrut să interzică închide, oricum, Musk.   Vocea Americii (Voice of America, VOA) a fost înființat în 1942, în plin conflict mondial, ca un departament al Biroului pentru Informații de Război al Statelor Unite. Inițial, scopul său fusese combaterea propagandei naziste prin difuzarea de știri către populațiile din țările aflate sub ocupația militară nazistă. Apoi, odată cu Războiul Rece, Vocea Americii s-a lansat în Europa de Est ca răspuns la propaganda sovietică. Începînd cu prima jumătate a anilor ’50, eforturilor de contra-propagandă li s-a adăugat și rețeaua de posturi Europa Liberă, cu transmisiuni în diverse limbi ale țărilor din Europa Centrală și de Est. Cred că e inutil să amintesc aici impactul pe care l-au avut cele două posturi de radio în Republica Socialistă România. Dacă Vocea Americii era percepută – așa cum sugerează și denumirea postului – ca o voce oficială a SUA, postul Europa Liberă a fost gîndit ca un radio militant, activ-anticomunist, menit să sprijine disidența și eventualele mișcări anti-regim și să consolideze solidaritatea în jurul unor valori liberale, occidentale. Probabil că e foarte greu de explicat, dincolo de Ocean, rolul istoric pe care cele două posturi l-au jucat în revoluțiile anticomuniste din această parte a Europei și cît de important a fost, inclusiv pentru SUA, că au putut sprijini frontul anti-comunist și apoi, în primii ani ’90, consolida democrațiile emergente. Exportul de democrație s-a făcut și pe calea undelor: vocile libertății nu ar fi putut fi auzite înainte de 1989 fără sprijinul direct al SUA prin intermediul celor două posturi de radio, finanțate mai întîi prin CIA, și apoi prin Congres. În întunecații ani ’80, Radio Europa Liberă era o voce a libertății și o voce a speranței ascultată, clandestin, de pînă la 10 milioane de români. Iar tranziția democratică ar fi fost mult mai anevoioasă fără surse alternative, independente, profesioniste de știri și fără jurnalismul practicat de Europa Liberă și de alte posturi europene care și-au creat sau consolidat antene în limba română (RFI, BBC etc.).   Astăzi, prezența unor instituții media occidentale în România pare cel puțin la fel de pertinentă ca în anii tranziției. Democrația, așa cum au arătat și ultimele alegeri din România, e în pericol. Cetățenii sînt supuși dezinformării din mediile sociale și campaniilor de manipulare ca parte a războiului hibrid promovat de Rusia. Presa mainstream, slăbită și fragmentată, și-a pierdut în mare măsură credibilitatea. Resursele adesea limitate de care dispune audiovizualul comercial nu pot susține o acoperire corectă a evenimentelor naționale și internaționale. Uneori, interesele de afaceri și politice ale patronilor de presă intervin în producția editorială și inhibă relatarea corectă a faptelor. În fine, influența tot mai mare pe care o capătă mișcări și partide extremiste și populiste reprezintă un risc pentru democrație pe care mass-media liberă și puternică le-ar putea contracara. Ca să nu mai vorbim de relevanța Europei Libere în Republica Moldova, o țară cu ambiții europene, dar aflată în imediata vecinătate a războiului și sub o enormă influență rusă...   Închiderea pripită a birourilor Europa Liberă pentru România și Moldova – ca, de altfel, și a celorlalte antene din Europa de Est – ar reprezenta o dublă eroare strategică. Pe de o parte, SUA abandonează, într-un moment de maximă tensiune politică, o instituție media care și-a construit prestigiul apărînd valori astăzi tot mai fragile. Pe de altă parte, pierzîndu-și vocea în plan internațional, America își pierde nu doar influența politică, ci și strălucirea – și, odată cu ea, măreția. Căci nu e nimic măreț în izolaționism. " ["post_title"]=> string(29) "Europa fără Europa Liberă?" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(25) "europa-fara-europa-libera" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-02-14 09:29:17" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-02-14 06:29:17" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=246661" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [1]=> object(WP_Post)#15225 (24) { ["ID"]=> int(246657) ["post_author"]=> string(4) "5030" ["post_date"]=> string(19) "2025-02-10 16:56:08" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-02-10 13:56:08" ["post_content"]=> string(11466) "[caption id="attachment_246658" align="alignright" width="300"] Ursula von der Leyen și Boiko Borisov, întîlnire în cadrul Congresului Partidului Popular European de la București, martie 2024[/caption] 2024 s-a încheiat, iar 2025 a început cu valuri de proteste în Serbia, Grecia, Slovacia și România, fiecare însă determinate de motive diferite. În Bulgaria – țară cunoscută pentru dificultatea cu care gestionează corupția și promovarea unor narațiuni anti-occidentale – populația ar avea suficiente motive să organizeze mișcări de protest, însă deocamdată se menține departe de această tendință.   Spiritele au fost oarecum calmate de noua coaliție de guvernare, alcătuită din partide cu ideologii opuse. Odată cu preluarea puterii în ianuarie, coaliția și-a exprimat angajamentul ferm să pună capăt unui blocaj politic incredibil de lung. Este, de asemenea, o coaliție care răspunde dorinței societății de a se ajunge la o oarecare stabilitate după trei ani de alegeri anticipate: GERB, partidul condus de omul-forte Boiko Borissov, principala forță politică în Bulgaria începînd cu 2009, Partidul Socialist Bulgar pro-Kremlin, partidul naționalist Există un astfel de popor, susținut de Alianța pentru Drepturi și Libertăți (unul dintre cele două partide care s-a desprins din Mișcarea pentru Drepturi și Libertăți, o formațiune controversată, care se bazează pe voturile comunității turce), condusă de Ahmed Dogan, o figură controversată din peisajul politic local, adesea ținta unor anchete privind presupusele sale legături cu crima organizată. Alianța pentru Drepturi și Libertăți a reușit să intre în Parlament, practic, fără să facă deloc campanie. Peste trei decenii de proteste Eforturile Bulgariei pentru apărarea democrației au fost întotdeauna marcate de valuri de proteste, transformînd furia cetățenilor într-o probă de foc pentru dorința societății de a milita pentru reforme și noi abordări. În aprilie 1989, cu cinci luni înainte de prăbușirea sistemului comunist din Bulgaria, în orașul Ruse de la malul Dunării au izbucnit proteste organizate de mame îngrijorate, care protestau împotriva poluării cu clor care ar fi provenit de la un complex chimic industrial din Giurgiu, de cealaltă parte a Dunării. Manifestațiile respective rămîn consemnate de istorie drept unul dintre puținele exemple de mișcări civice împotriva autorităților. Sfîrșitul anului 1989 și începutul anului 1990 au adus valuri masive de proteste, oamenii dorind să susțină traiectoria pro-occidentală a Bulgariei pe fondul problemelor economice. La 7 iunie 1990, la Sofia a izbucnit cel mai mare protest din istorie, așa cum avea să fie numit ulterior. Protestul a intrat în istorie pentru că a reușit să adune peste un milion de oameni în centrul Capitalei (deși vorbim mai degrabă de un mit contemporan, cifrele exacte rămînînd incerte). Frămîntările de la mijlocul anilor ’90 (de la hiperinflație și pînă la conflictele ideologice) au determinat apariția mișcărilor ulterioare, inclusiv demonstrații ale studenților și ocuparea Universității din Sofia în 1997. Protestatarii aveau să opteze pentru o măsură similară în 2013-2014, cînd universitatea a ajuns din nou sub controlul studenților. A fost ultima dată cînd studenții și-au asumat un rol activ în timpul unui val de proteste: un contrast puternic cu evenimentele actuale din Serbia. Aducînd oarecum aminte de sfîrșitul anilor ’80, protestele antisistem din istoria contemporană a Bulgariei împotriva instituțiilor politice s-au intersectat și cu manifestații ecologice: mulțimile au ieșit în stradă pentru a protesta împotriva construcțiilor comerciale și a exploatărilor forestiere din Muntele Vitoșa (2012), Muntele Pirin (2018) și litoralul Mării Negre (2020). Acesta din urmă s-a transformat într-un protest în toată regula împotriva GERB și a acaparării structurilor de putere de către acest partid. Valul de proteste din 2020-2021 a dat o lovitură importantă partidelor reformiste recent înființate și, într-o anumită măsură, a continuat prin demonstrațiile de susținere pro-Ucraina din 2023. Ultimul val major de proteste a avut loc în iulie 2023, ca răspuns la un atac violent asupra unei tinere, care a trimis unde de șoc în toată țara și a evidențiat probleme nerezolvate ce țin de violența domestică și violența bazată pe gen. Criza politică prelungită și reziliența partidelor asociate sitemului au transformat furia bulgarilor în apatie La 11 ani de la demonstrațiile de masă din 2013-2014, personalitățile politice împotriva cărora cetățenii au mărșăluit atunci, blocînd străzile în fiecare zi timp de un an, și-au consolidat și mai mult influența: opoziția față de GERB s-a diminuat, oligarhul Delian Peevski și-a înființat propriul partid, făcînd eforturi pentru a-și construi imaginea unui politician pro-occidental. Peevski nu a părut să fie afectat de sancțiunile internaționale impuse de Marea Britanie și SUA. Între timp, Partidul Socialist Bulgar (deși și-a pierdut o parte din electorat) a ajuns din nou la guvernare. Într-un fel, Bulgaria pare să se întoarcă de unde a plecat, dar populația nu pare dispusă să protesteze, frustrarea luînd mai degrabă forma apatiei decît a furiei. Cum se explică asta? Întreruperea unui ciclu electoral aparent fără sfîrșit a fost o evoluție binevenită: potrivit unui sondaj realizat de Alpha Research, publicat pe 23 ianuarie, 39% dintre bulgari susțin noul cabinet, 29% sînt sceptici, iar restul nu și-au format încă o părere. Președintele pro-Kremlin, Rumen Radev, își menține o cotă solidă de 44%. În ultimă instanță, una dupa alta, mișcările de protest din Bulgaria au suferit aceeași soartă. Activismul se limitează adesea la participarea la mișcările de protest din centrul Sofiei. Oamenii din orașele mai mici sînt rareori dispuși să-și facă auzite nemulțumirile în stradă. Partidele considerate ca făcînd parte din sistem reușesc să rămînă relevante sau chiar în top, în timp ce opțiunile de asociere pentru tineri sub egida unui proiect ambițios sînt din ce în ce mai restrînse. De obicei, demonstrațiile aduc în atenție figuri noi, dar foarte puțini dintre acești noi lideri ajung să facă pasul spre politică. Partidele care capătă susținere sau care sînt înființate în urma mișcărilor stradale sînt rareori capabile să își mențină entuziasmul care a însoțit ascensiunea lor inițială și, de cele mai multe ori, nu știu dacă să se poziționeze la stînga sau la dreapta spectrului politic. Se poate observa un tipar de greșeli care se tot repetă: debutanții de pe scena politică nu par capabili să transmită mesaje politice clare unui grup mai larg de alegători, mesaje care să spargă apatia, amplificată la ora actuală de oboseala acumulată după șapte runde de alegeri generale, o rundă de alegeri prezidențiale, un scrutin local și unul pentru Parlamentul European, toate organizate începînd din 2021. Prezența la vot era de 50,61% la începutul blocajului politic în aprilie 2021, spre deosebire de 38,94% în octombrie 2024. Asocierea reformiștilor cu GERB, speculată de extremiști ca să acapareze discursul antisistem Mai puține voturi înseamnă coaliții de compromis, iar în ultimul deceniu, GERB și-a făcut un obicei din anihilarea forțelor de opoziție, intrînd la guvernare cu acestea din nevoia asigurării unei stabilități temporare, pentru ca apoi să-și recalibreze opțiunile. În toată această perioadă, au apărut noi forțe politice și au fost înființate două guverne de coaliție de scurtă durată, conduse de partidul reformist Continuăm schimbarea, ambele doborîte, practic, de GERB, care a fost un partener dificil și în a doua guvernare a reformiștilor. După protestele din 2013, GERB a făcut același lucru, ademenind Blocul Reformist, acum dizolvat. Iar asta indică o problemă majoră pentru partidele reformiste: își construiesc identitatea ridicîndu-se împotriva GERB, partid pe care-l echivalează cu corupția care afectează Bulgaria de ani de zile, dar cînd vine vorba de guvernare și formarea de coaliții, realizează că au nevoie de GERB, deoarece poziționarea oficială pro-occidentală a partidului îl face mai atrăgător. Asocierea cu GERB le subminează însă credibilitatea și, totodată, încrederea oamenilor că pot produce cu adevărat o schimbare, o încredere care se află la baza oricărei mișcări de protest. O consecință este că partidul extremist pro-rus Renașterea este singurul din Parlament care nu a colaborat niciodată cu GERB în cadrul unui guvern, păstrîndu-și imaginea de partid antisistem intactă, precum și capacitatea de a-și mobiliza electoratul, în timp ce președintele pro-rus Rumen Radev poate continua să joace nestingherit rolul de apărător al poporului care ține în frîu o clasă politică pro-occidentală coruptă.   Articol preluat de pe Veridica.ro   Veridica este o publicație specializată în monitorizarea, analiza și demontarea campaniilor de fake news, dezinformare și manipulare din Europa Centrală și de Est. Obiectivele acestei publicații sînt creşterea gradului de conștientizare și înțelegere a fenomenului, a rezilienței societății, precum și promovarea valorilor democratice. Svetoslav Todorov este jurnalist și scriitor, locuiește la Sofia. Și-a început cariera în 2010 și acum este editor cultural la Capital Weekly. Opera lui Svetoslav Todorov este legată de artă, dar se extinde la educație, drepturile omului și alte probleme sociale. De asemenea, are o experiență substanțială în managementul artelor, jurnalism radio, fotografie, critică și traducere literară, management editorial. " ["post_title"]=> string(59) "De ce au încetat să protesteze bulgarii pro-occidentali " ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(55) "de-ce-au-incetat-sa-protesteze-bulgarii-pro-occidentali" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-02-14 09:28:33" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-02-14 06:28:33" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=246657" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [2]=> object(WP_Post)#15226 (24) { ["ID"]=> int(246660) ["post_author"]=> string(4) "1960" ["post_date"]=> string(19) "2025-02-10 16:54:31" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-02-10 13:54:31" ["post_content"]=> string(7061) "Sîntem un popor fără urmă de discernămînt: indiferent ce face, indiferent ce zice, Călin Georgescu se plasează de fiecare dată pe primul loc în orice sondaj de opinie, la impresionantă distanță de celelalte speranțe de mai bine și prosperitate națională. Și rumegați că nici nu va fi lăsat să candideze! La gruparea pe partide, AUR capătă tot mai multă greutate – de altfel, speculațiile băgătorilor de seamă în vînt recunosc ideea că, împiedicat fiind să se cațere, Călin Georgescu va ceda onoarea lansării fostului său șef, George Simion. Dacă au fost ei atît de șmecheri încît să vină cu o asemenea îmbîrligătură, merită apreciați.  * Potrivit ultimelor desfășurări de abureală publică, dl Călin Georgescu aproape că a declarat război Ucrainei; cu alte cuvinte, a solicitat teritoriile în dispută istorică împărtășite cu rivalii Rusiei. Experții de la fața locului susțin că dl Georgescu a declarat tîmpeniile respective deliberat, pregătind deja un înlocuitor, din moment ce, după această ispravă, candidatura îi va fi oprită cu certitudine. E un scenariu credibil, deoarece tot ce afirmă cutezătorul bătătorește acest drumeag de fanfaronadă, cretinism și înspăimîntare. * Pe de altă parte, înțelegem altfel expresia lui Nicolae Ceaușescu despre „neamestecul străinilor în treburile interne“! Comisia de la Veneția, la solicitarea făcută pe 13 decembrie 2024 de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, a criticat în termeni indubitabili decizia CCR de a invalida rezultatele alegerilor prezidențiale fără un adecvat bagaj de cunoștințe și explicații. Chiar dacă românii nu vor ține cont de rezoluția respectivei instituții, cam în linia în care ținea și dictatorul pe vremuri, o presiune la adresa autorităților patriei trebuie observată. Dacă ascensiunea lui Călin Georgescu va putea fi oprită (în baza propriilor declarații lămuritoare), cea a lui George Simion (cu un discurs care, prin comparație, pare normalitatea întruchipată) va trebui lăsată de capul ei. Or, se pare că această grupare nici nu-și dorește alt merit. Dl Georgescu va putea ocupa funcția de premier, de unde va domni pe foloase nenumărate, el și echipa, pînă la trecerea mandatelor. Iar opoziția i se va opune precum ne așteptăm. * Din păcate, orice gen de invocare legală, internă sau externă, nu are decît o componentă de inventar pentru obrazul gros al guvernanților patriei. Nu ne va invada nimeni, nu va fi instaurat nici un embargou și nu vom fi aspru amendați. Ei spun, într-o limbă de circulație internațională, noi auzim, în traducerea alcătuită la cască de marii noștri juriști. S-a văzut cît de eficiente au fost măsurile atașate Rusiei după declanșarea conflictului asupra Ucrainei. La urma urmei, rezoluția Comisiei de la Veneția este doar o opinie. Nu cade bine nimănui, dar nici nu va brusca somnul membrilor CCR sau al conducerii de la București. * Elena Lasconi, cealaltă parte vătămată de concluziile de la marginea legii electorale, a comentat: „Comisia de la Veneția ne spune suficient de clar […] că modul în care CCR a anulat la noi alegerile prezidențiale a fost unul abuziv. BEC trebuia să ia o decizie în acest caz, nu cei nouă judecători ai CCR, numiți politic. România are reguli clare pentru alegeri, BEC avea responsabilități, dar a preferat să fie un pion într-un joc mai mare, care a dus la călcarea în picioare a democrației noastre. BEC avea obligația să mențină votul fiecăruia dintre noi în siguranță și să intervină. Nu a făcut-o! CCR a fost lăsată să ia această decizie abuzivă pentru ca nimeni să nu o mai poată contesta. Asta nu e democrație funcțională. Nu voi renunța, sînt aici să apăr democrația și, în ciuda tuturor piedicilor care mi se pun, voi lupta pentru ca fiecare vot să fie apărat! România merită să fie țara în care fiecare cetățean e respectat, iar statul lucrează pentru oameni!“. Acum, potrivit sondajelor, în măsura în care nu sînt măsluite, dna Lasconi a rămas fără loc în competiție. Practic, domnia sa este mai afectată de nelegiuirile puterii decît Călin Georgescu. * În toiul acestor dispute topîrcenești, fostul ministru al Justiției pesediste, Tudorel Toader, a declarat fără drept de contrazicere: „Nimeni nu mai răstoarnă decizia Curții Constituționale“, dar a ținut să adauge că ar fi frumos să fie publicate motivele anulării alegerilor. În caz contrar înseamnă că nu există. Îndatorat vasalității de partid și de stat, eminentul jurist a interpretat ca un avocat de Vlădeni că declarațiile Comisiei de la Veneția se referă la viitor. Cu alte cuvinte, ați făcut bine c-ați furat, dar să nu mai faceți! „Opinia Comisiei se traduce, se interpretează şi eventual se aplică pe viitor“, a explicat fostul demnitar lipsit de scrupule și onoare. Totodată, a sugerat alterarea rapidă a Constituției. Nu pentru a corecta o prostie, ci pentru a închide o fisură. * Un alt corifeu apus în domeniu, Augustin Zegrean, fost președinte al CCR, a comentat tărășenia că „riscăm să ne facem de rîs“. Cum deja acest țel a fost atins de zeci de ani, nu vom surprinde pe nimeni. Mare scofală! Pe aceeași retorică rurală, a formulat opinia folositoare: „Acum e prea tîrziu. Asta va trebui să facă pe viitor în cazul unor viitoare situații similare. Comisia nu a cerut să se modifice decizia CCR“. Alba-neagra din ochi și iuțeală de încheietură. Oamenii Justiției române! * Dacă impetuosul fără frîu Călin Georgescu n-ar fi făcut fără-ncetare declarațiile pe care le tot scapă din mers, ar fi putut candida și cîștiga liniștit. În ultimul sondaj de opinie la ora descrierii acestor năstrușnice idei, Călin Georgescu a trecut de 40%, urmat la mare, prăpăstioasă distanță de Nicușor Dan și Crin Antonescu. Elena Lasconi ocupă un merituos loc 4 (patru), cu 7 (șapte) procente. România la care au visat tinerii asasinați de hoardele lui Ion Iliescu în decembrie 1989 și iunie 1990 nu se regăsește în sondaj. " ["post_title"]=> string(16) "Jocul sondajelor" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(16) "jocul-sondajelor" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-02-14 09:28:59" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-02-14 06:28:59" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=246660" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [3]=> object(WP_Post)#15227 (24) { ["ID"]=> int(246659) ["post_author"]=> string(2) "13" ["post_date"]=> string(19) "2025-02-10 16:55:24" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-02-10 13:55:24" ["post_content"]=> string(6109) "„Himalayan Fine Salt” scrie pe o cutie pe care am cumpărat-o, zilele trecute, cînd am rămas fără sare prin casă, și am apelat la mini-shopurile ce au împînzit Bucureștiul pe urmele vechilor Alimentara și Aprozar, care ne ajutau să ne facem tîrguielile fără să mergem la piață. Malluri și mari lanțuri de magazine cu de toate, ca acum, nu erau pe atunci. Cum, necum, trăiam. Am trăit. Despre ce e vorba? Despre lumea de azi: multiculturală, plurietnică, multiconfesională, tolerantă, integratoare și generoasă, cel puțin la nivel declarativ. Este, ar fi loc pentru toată lumea. Am ajuns să consumăm sare din Himalaya. Pe cutie scrie Pakistan în două alfabete, latin și slavon. E ambalată în Bulgaria vecină, membră UE și NATO, ca și noi. Consumăm fără să ne mai punem problema mult vînturată în spațiul public românesc „să mîncăm românește”, să consumăm doar produse românești, să încurajăm țăranul și producătorul autohton. Sună bine în principiu, patriotism și culinar, dragoste de glie și tradiții, care ar merita, pe bună dreptate, conservate. Dar mai este, oare, posibil să boicotăm mallurile și marile lanțuri de magazine ce aparțin companiilor multinaționale, cum ni se propune, pe lîngă alte numeroase bazaconii ușor de trăncănit, dar greu de pus în practică? Sună energizant să consumăm produse bio și atent selectate de către producătorii români, dar mai putem reveni la vîrtelniță, cum era propus de către un patriot indian de acum o sută de ani precum Mahatma Gandhi, în detrimentul mașinii de țesut? Inițiativa marelui patriot indian și apelul la nonviolență pentru obținerea independenței au dat roade în timp. Chiar dacă India a renunțat la vîrtelniță și a ajuns în zilele noastre printre cei mai importanți actori în sfera IT, a tehnologiilor de vîrf și a celor spațiale. Dușmănia față de Imperiul Britanic a luat sfîrșit odată cu independența Indiei. Și India a pășit pe drumul democrațiilor occidentale. Reușind să țină în frîu și dușmănia ancestrală dintre musulmanii minoritari și locuitorii majoritar hindi ai unei țări cu multe miliarde de cetățeni. Unde batem cu sarea de Himalaya? Un recent val, extrem de agresiv și cu rezultatele pe care le consemnăm în viața publică – și politică! – de azi, de șovinism, naționalism exacerbat și antisemitism, se propagă în societatea românească. Nu ar fi ceva nou. Am mai avut astfel de episoade în trecutul nostru nu foarte îndepărtat: mișcările de extremă dreapta din interbelic. Da, fascismul italian, național-socialismul german care au creat premisele activității criminale a Mișcării Legionare, cu toate consecințele nefaste pentru toată România care au urmat. Holocaust, crime, brutalități consemnate de o întreagă arhivă a umanității. Istoricii și-au făcut parțial datoria. Și oamenii politici de ieri și de azi. Și totuși, istoria se poate repeta. Extremismul naționalist, șovinismul și rasismul, ca și antisemitismul sînt resuscitate pe o altă scară a istoriei. Cu Facebook și TikTok cu tot. Propagarea ideilor nocive nu se face doar la Tîncăbești și capătă dimensiuni uriașe pe rețelele social media. Este adevărat, ura împotriva evreilor și a minorităților se propagă nu doar la noi, ci în multe zone ale lumii. Democrația luptă din greu cu ideile retrograde pe care propaganda (nu doar rusă) le disipează de decenii. „Dovada, dovada” – strigă duzini de slugoi ai unor posturi de televiziune, care în mod cert nu știu cum a fost ucisă Anna Politkovskaia și nu cunosc împrejurările în care a murit Navalnîi, într-un lagăr din Siberia. Exemple, puzderie. Dar pe mine mă interesează în primul rînd ce se întîmplă în țara mea, România. Sau nu mai e și țara mea, cînd în discursul public, zilnic, ni se atrage atenția că alogenii nu au de ce să se amestece în rînduielile politice ale țării? Ia te uită, nene! Cînd minoritățile devin alogene este deja o problemă. Că Holocaustul nu ne interesează (sună groaznic, iar legile din România incriminează astfel de afirmații). Și se propune, chiar de la tribuna Parlamentului României, de către o șefă de partid, că ar fi bine să ne facem bagajele și ar fi mai sănătos să ne cărăbănim din România mult iubită, că, dacă nu, cei care gîndesc altfel o s-o ia pe coajă. România nu mai e și a mea? De ce? Pentru că nu aș fi român verde. De ce ar fi mai patriot un actor, care urlă și debitează zi de zi fel de fel de afirmații scandaloase, ca mine, care-mi iubesc țara pe tăcute și fără să mă bat cu pumnii în piept? Nu vreau musai o țară ca afară. Am loc de veci aici, în România.  Noul val de extremism politic și antisemitism – tocmai cînd în Europa se comemorau 80 de ani de la eliberarea Auschwitzului, la noi se ridică din umeri la un asemenea subiect, televiziunile sînt pline de afirmații contondente – poate produce mari daune societății românești. Isteria creată și în jurul președintelui Iohannis de către cei care gravitează în jurul celui zis ales nu conduce la nimic bun. Chiar dacă Laura Vicol și consortul Ciorbă au fost priponiți pentru niște săptămîni bune. Dar te întrebi, în același timp, de unde atîta bănet pe capul păgubiților – cîteva sute, și cu sume mari – care au rămas cu buza umflată. Vom trăi și vom vedea.  Fie pîinea cît de rea, tot mai bună-i o cafea. Și România. Bună, rea, așa cum e ea. Mereu s-au găsit soluții în momente de cumpănă. Oare salinele românești – Cacica, îmi vine în minte – nu mai produc nimic? " ["post_title"]=> string(19) "Himalayan Fine Salt" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(19) "himalayan-fine-salt" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-02-14 09:28:40" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-02-14 06:28:40" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=246659" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [4]=> object(WP_Post)#15228 (24) { ["ID"]=> int(246690) ["post_author"]=> string(4) "2151" ["post_date"]=> string(19) "2025-02-12 18:19:31" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-02-12 15:19:31" ["post_content"]=> string(10170) "[caption id="attachment_246691" align="alignright" width="189"] Șerban Mihalache, vom trece de Marte dar nu imediat, Casa de Editură „Max Blecher“, 2023, 82 p.[/caption] Licențiat al Facultății de Electronică, Telecomunicații și Tehnologia Informației din cadrul Universității Politehnice, autor al unei teze de doctorat care are ca subiect sistemele cu inteligență artificială, cadru universitar, Șerban Mihalache este de asemenea (dar nu în ultimul rînd) și poet.  A debutat în 2020, în vremuri de pandemie, puțin prielnice poeziei și cărții în general, cu volumul M, iar trei ani mai tîrziu a publicat o nouă carte de versuri: vom trece de Marte dar nu imediat (Casa de Editură „Max Blecher“, 2023), care s-a bucurat de girul lui Claudiu Komartin și Radu Nițescu. Primul dintre ei apreciază că „versurile lui Şerban Mihalache au ceva din frumusețea stranie și insondabilă pe care ne-o va dezvălui zborul primului condor eliberat în văzduhul planetei Marte după terraformare“. Radu Nițescu, consideră la rîndul său că „extrem de inventiv în limbaj și cu o deosebită grijă pentru ritm, Șerban Mihalache se îndepărtează în vom trece de marte dar nu imediat de discursul răpus în temă al biografismului, propunînd călătorii în zone mai puțin explorate“. Aceste aprecieri surprind corect (fără ca, desigur, să le epuizeze) cîteva dintre aspectele particulare ale unei poezii destul de neobișnuite pînă la un punct și nu foarte prietenoase cu cititorul. Ceea ce ar trebui adăugat e în primul rînd faptul că Șerban Mihalache este un poet experimentalist (apropiat oarecum dintr-o asemenea perspectivă de Mihók Tamás). Spirit lucid, bun cunoscător al poeziei promoției post-2000, autorul e conștient de faptul că această lirică autobiografistă, autenticistă, manieristă etc. este pe punctul de a-și epuiza aproape în totalitate resursele și se lansează în descoperirea unor noi posibile teritorii poetice. Astfel încît „trecerea de Marte“ vizează, simbolic vorbind, limitele comunicării și limitele poeticului, iar „noul“ care îl preocupă pe Șerban Mihalache nu e doar de ordin tematic. Locul „ieșirilor în cotidian“ și al panoramelor citadine meschine ale autenticiștilor, al decorurilor „de cartier“, din spatele cărora irupe uneori (tot mai rar în ultima vreme) miraculosul, este luat, e drept, de aventurile spațiale și de peisajele cosmice: „sînt două grade afară/ Kelvin nu Celsius și/ ei au rămas doar/ un punct sub/ o umbră/ pe cînd marea de tablă și/ sateliții căzînd/ se bat pentru-o plajă/ din ce-n ce mai mică // vom trece de Marte dar/ nu imediat/ ne vom trage de el/ de jur-împrejur/ să împingă mai tare decît ne-ajunge/ oxigenul lichid și/ gîndul pe care/ nu știu să-l dezică // îngenunchind în comun/ pentru sfîntul Saturn/ vom face corecții/ precalculate/ vom strînge din dinți și/ pe jumătate vom evita/ cufundarea-ntr-un Lethe/ al cărui izvor/ nu se explică“ (șapte pași spre Andromeda). Dar aventura pe care ne-o propune, cred, Șerban Mihalache este în primul rînd una de limbaj, care are în vedere o „nouă limbă“ a poeziei și (de ce nu?) o posibilă poezie a viitorului, mai apropiată de limbajul computerului decît de acela al inimii.  Cel mai  recent dintre volumele poetului propune cîțiva pași în această direcție, recurgînd la o serie de procedee al căror inventar n-am pretenția că îl voi epuiza. Ceea ce atrage atenția și șochează de la bun început este întrebuințarea barei după fiecare vers și a barei duble după fiecare strofă, ca și cum dispunerea în versuri/strofe n-ar fi suficientă pentru a le separa. Greu de spus care ar putea fi rațiunea acestui procedeu. Să fie vorba de dorința autorului de a sublinia în felul aceasta caracterul „fragmentarist“ al oricărui text, alcătuit din segmente, mai mult sau mai puțin autonome, între care nu există o consonanță deplină? Oricum, discursul lui Șerban Mihalache e unul „atomizat“, marcat de rupturi sintactice, dublate de rupturi semantice operate cu ajutorul contextelor lexicale neobișnuite: „sînt ca o carte deschisă/ ba nu/ un audiobook imun la/ reglajul de volum dar/ totuși mă ții/ în mîna albă și verde și roșie/ atît de aproape de globurile de cristal/ în care îți crești trandafirii și curajul // dac-aș fi avut un cotor ar fi fost/ legat cu tendoane și/ ornat cu-alveole dar în schimb/ am un nucleu prototip și îmi port rezoluția pe chip/ atunci cînd ne plimbăm pe străzile/ pe care le știm fiecare dar/ le descoperim împreună“ (un parc de difracții). O altă modalitate de insolitare a discursului este întrebuințarea într-un abuz voit al termenilor tehnici și neologici, ca în acest (să spunem) „autoportret liric“ elaborat într-un limbaj de „tehnician“ și plasat la începutul volumului: „sînt anomalia sistemică/ duplexcitabilă/ născută și făcută fără normă/ forma recurentă a/ unui set complet de/ ecuații cu singură/ soluție ireală // sînt cel dintîi feature/ ridicat în somn la rang de bug/ trimis/ ba nu/ prescris/ ba nu/ programînat/ direct în cod genetic/ rezoluția crizei energetice a/ rețelei de rețele neurale“ (matrice de contuzie). Limbajul e de altfel pentru Șerban Mihalache un domeniu care îl fascinează și căruia încearcă să-i valorifice toate resursele posibile: el creează vocabule noi, le dă sensuri noi celor vechi, nu ocolește nici jocurile de cuvinte de felul „parc de difracții“, întrebuințează uneori rimele, apărute ca din întîmplare, de obicei la o anumită distanță una de alta.  Chiar dacă acest experimentalism radical pare a fi nota particulară cea mai evidentă a poeziei lui Șerban Mihalache, există în volumul său și poeme în care autorul e mai aproape de confesiunea lirică, autoportretele sale devin mai puțin sofisticate și emană o adevărată căldură de puls omenesc, ca în acest frumos poem intitulat (încă un cuvînt inventat!) disecografii: „stau blocat bară la bară sub cascada/ propriului meu sînge/ cîntînd mereu în șapte cvinte pentru tonici/ în bătaia sincopată a unei inimi/ tot legată și/ tot mai flămîndă // voi fi/ soțul ideal într-o casă fără pată și pustie/ voi fi/ tatăl cel mai demn de/ iubirea pruncilor orfan/ voi fi/ reprezentantul laic al/ frumosului instaurat pe post de zeu și/ deja spăl vasele atît de bine/ fără urmă  chiar și/ cu apă rece“. Alteori sînt evocate „realist“, cu o simplitate care convinge, poate, în mai mare măsură decît procedeele sofisticate din textele experimentaliste, mici scene de cuplu și mici drame domestice. Emoția e reținută, așadar cu atît mai convingătoare, iar patetismul abia un element de fundal: „toată seara m-am tîrît/ dintr-o cameră/ gîndindu-mă că ai plecat/ fără umbrelă/ de fapt doar ai plecat/ să te regăsești sau/ să te găsești în primul rînd/ un gest cu adevărat egoist/ la fel ca dezamăgirea  mea/ același egoism ce stă la baza/ mai corect spus în centrul/ oricărui cuplu de forțe/ dar nimic nu poate fi mai natural/ poate doar acea senzație/ de murdar/ cînd simți/ că ți se înfășoară și pielea în/ ea însăși dacă nu te duci/ să te speli așa că m-am dus și m-am spălat // m-am spălat atît de mult/ înverșunat și lacom/ că a început să-mi curgă/ cerneală din tatuaje și/ limfă din dermă și/ din simpla cavernă în care/ am petrecut atît de puțin/ timp amîndoi/ sînt atît de curat acum/ curat/ ca un cer pe care/ nu se mai văd carele cum trec/ curat/ ca zloata de Crăciun urlînd/ cortegiile funerare ridicol sincronizate/ curat/ ca aerul din aeroport/ după ce ai decolat și/ nu a mai trebuit să pretind“ (curat ca aerul din aeroport).  Deocamdată poezia lui Șerban Mihalache oscilează, așadar, între răceala experimentului și căldura inimii, fără a ne lăsa să ghicim momentan care dintre ele îl reprezintă cu adevărat. Sau amîndouă? O vom afla, poate, din următoarele sale volume.         " ["post_title"]=> string(43) "Răceala experimentului și căldura inimii" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(40) "raceala-experimentului-si-caldura-inimii" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-02-12 18:19:31" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-02-12 15:19:31" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=246690" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [5]=> object(WP_Post)#15229 (24) { ["ID"]=> int(246693) ["post_author"]=> string(1) "1" ["post_date"]=> string(19) "2025-02-13 10:33:10" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-02-13 07:33:10" ["post_content"]=> string(5153) "   Istoria secretă de Donna Tartt, traducere de Magda Groza, Editura Litera, 2022, 768 p.  Debutul Donnei Tartt mi-a atras atenția anul trecut, cînd s-a bucurat de o popularitate generoasă pe rețelele de socializare. Aproape fiecare cititor pe care îl urmăream o recomandase insistent, pentru misterul captivant din centrul poveștii, pentru atmosfera întunecată și, în special, pentru finețea cu care Tartt și-a conturat personajele.  Istoria secretă spune povestea lui Richard, un băiat care provine dintr-o familie obișnuită din Plano, California. El se află într-un punct fragil al vieții, simțindu-se izolat de alți tineri și de familie, puternic dezamăgit de direcția vieții lui, nesigur de cariera pe care dorește să o urmeze și chinuit de senzația că se poate ridica mult deasupra viitorului pe care i-l promite micuțul său oraș natal. De aceea, cînd descoperă oferta de studiu a unui colegiu exclusivist din Vermont, ia decizia impulsivă să aplice. În ciuda tuturor așteptărilor, este acceptat și, în scurt timp, începe anevoiosul proces de adaptare la prestigiosul Hampden. Însă mai mult decît de peisajele incredibile ale Vermontului rural și de cursurile provocatoare, protagonistul este atras de grupul select al studenților la greacă veche. Bogați, frumoși, misterioși și exagerat de izolați, fiecare dintre ei trezește în Richard o curiozitate de nestăpînit: Bunny, cu aerul său tipic american, Henry, poliglotul cu un caracter de fier, Francis, cu îmbrăcămintea lui pe cît de stilată, pe atît de stranie și gemenii bizari, Charles și Camilla. Richard reușește să pătrundă în cercul lor odată ce este acceptat la cursul de greacă veche, însă realitatea prieteniei lor este mult mai macabră decît s-ar fi putut aștepta vreodată. Moartea lui Bunny, care deschide cartea, pune în mișcare o serie de evenimente din ce în ce mai teribile, care expun atît diferența dintre realitate și iluzie, cît și ipocrizia mediului academic. Probabil cel mai strălucit aspect al acestei cărți este atenția cu care Donna Tartt își conturează personajele, transformîndu-i din idoli pe care Richard îi venerează în oameni credibili, cu un trecut, tabieturi, preferințe personale, stiluri de comunicare, de îmbrăcăminte și rutine care îi fac pe toți unici. În cele 600 de pagini ale romanului, autoarea explorează în detaliu evoluția relațiilor dintre cele șase personaje-cheie, demascînd treptat circumstanțele care vor duce la evenimentul central al cărții: moartea cruntă a lui Bunny, la mîna celor mai buni prieteni ai lui.  Istoria secretă este o poveste despre trădare și iluzie. Perspectiva lui Richard, prin ochii căruia cititorul ia parte la acțiune, este profund manipulată de aparențe. Nici unul dintre studenții la greacă veche nu este ceea ce pare, însă Richard insistă să creadă în prietenii lui, în speranța găsirii unui colectiv, în ciuda tuturor semnalelor de alarmă, care încep să apară destul de devreme. Dezamăgirea cititorului cînd adevărul este, în sfîrșit, dezvăluit este la fel de mare ca a protagonistului, Tartt reușind pînă în ultimul moment să mînuiască toate așteptările. Cei cinci studenți se străduie să ascundă diferite fragmente ale unei realități putrede, pline de vicii și de imoralitate. În acest fel, Donna Tartt intenționează să critice mediul academic american, în special cel al universităților exclusiviste, al căror exterior opulent de multe ori ascunde goluri, corupție și abuzuri precum cele întîlnite și în carte.  Acestea fiind spuse, Donna Tartt reușește să creeze un studiu magnific al caracterului uman și al modului în care acesta este treptat erodat de lăcomie și violență. Istoria secretă este o carte perfectă pentru orice cititor care apreciază misterul, explorarea amplă a personajelor și, mai mult decît orice, atmosfera „dark academia“, care îi conferă acestei cărți un caracter cu adevărat unic.              Gabi MUNTEAN" ["post_title"]=> string(25) "Bufnițele vă recomandă" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(26) "bufnitele-va-recomanda-121" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-02-13 10:33:10" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-02-13 07:33:10" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=246693" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [6]=> object(WP_Post)#15230 (24) { ["ID"]=> int(246778) ["post_author"]=> string(1) "1" ["post_date"]=> string(19) "2025-02-14 09:18:45" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-02-14 06:18:45" ["post_content"]=> string(9348) "G.P. Ermin, ApIscalips, Crux Publishing, 2024, 239 p.  Trebuie să recunosc că nu am avut nici o așteptare atunci cînd am deschis ApIscalips, ba chiar am avut reticențe. Documentîndu-mă timp de cîteva luni bune în legătură cu mediul și impactul polenizatorilor asupra lui, m-am temut că o să mă izbesc de ceva denaturat, prea puțin documentat, și că o să abandonez cartea după cîteva capitole. Spre surprinderea mea, nu a fost așa și am descoperit nu doar o carte bună, ci și un autor de la care vreau mai mult. ApIscalips e un SF construit ca afară, asta e senzația pe care pe care mi-a dat-o de la primele pagini. Romanul se desfășoară pe mai multe fire temporale, cu capitole scurte, care îți dezvăluie atît cît să fii nevoit să dai pagina la următorul. O construcție inteligentă pe care de obicei o întîlnești într-un thriller, dar care funcționează foarte bine aici. Avem, în primă fază, povestea lui BeeWee și a lui Savior, care declanșează întreaga acțiune a romanului. De la un punct, aceasta se ramifică în povestea lui 437 și în cea a colapsului omenirii. Există și o a treia poveste, pe model de odisee spațială, cea a astrocercetătorului Sri. În ciua acestei structuri, cartea nu e detectivistică, Ermin dezvăluie rapid cum sînt interconectate poveștile, cum una o continuă pe cealaltă. Cartea are un ritm alert, debutînd chiar cu elefantul din cameră, o conferință unde se discută impactul omului asupra mediului, care se rezumă la întrebarea: Dacă știm toate astea, de ce nu facem nimic? Mi-a plăcut ideea de a folosi acest pretext al conferinței pentru a semnala problemele actuale, dar și de a introduce de la primele pagini cauza întîmplărilor din desfășurarea romanului, deși amplasarea unei inteligențe artificiale atît de avansate în anul 2019 m-a bulversat inițial. După primul capitol, o să intri rapid în zona de science fiction, romanul nu este un hard SF, este deosebit de accesibil în limbaj, deci nu vei fi bombardat cu termeni complicați sau procese de neînțeles. De aceea recomand cartea și cititorului care nu e familiarizat cu literatura de gen. E nevoie însă de concentrare pentru a înțelege toate firele narative, trebuie să fii atent la dezbaterea dintre Savior și BeeWee pe tema furnici vs albine sau la convorbirile dintre astrocercetătorul Sri și amiralul Xi.  Ermin folosește o singură voce narativă, inteligența artificială este umană, „traducerea“ comunicării dintre albine este umană, astrocercetătorul Sri, în ciuda faptului că este o specie diferită și mult mai avansată decît a noastră, gîndește și se comportă ca un om, de altfel, și construcția imperiului este una tipic umană.  Este important de punctat și faptul că datele din carte sînt cît se poate de reale, iar cele prezentate în viitor, pe cît de alarmante sînt, pe atît sînt de posibile. Textele ilustrații (știrile) făcute de Andreea Sterea sînt la fel de posibile, și nu ar trebui să le omiteți. Deși inițial ți se par niște pauze, ele leagă toată cartea, ca niște momente-cheie care descriu la un nivel global efectele pe care le au anumite întîmplări din roman.   Alexandru-Codruț IVAȘCU   Mariana Enríquez, Ce-am pierdut în foc, Editura Art, 2017, 264 p. Ce-am pierdut în foc de Mariana Enríquez este o colecție de povestiri înspăimîntătoare despre Argentina zilelor noastre. Groaza pe care o inspiră acest volum este dată de elemente-cheie precum sărăcie, nepăsare, corupția în rîndul autorităților, violența de gen și granița fragilă între rațional și irațional. Argentina despre care alege Enríquez să vorbească reprezintă pentru ea mai mult decît un context al elementelor de groază menționate. Este, de asemenea, un personaj central. Orașul ei este surprins în plină decădere, atît în calitate de victimă, cît și în cea de vinovat. Deși vizibil și declarat mare admiratoare a goticului, Mariana Enríquez nu include frumusețea melancolică a goticului, în care mediul naturii se degradează sub teroarea fantasticului. Universul creat de ea este unul deja degradat. Este urban prin excelență, un urban sufocant, unde degradarea a devenit deja decădere, iar melancolia a devenit disperare. Elementele supranaturale de influență gotică sînt aproape un plan secund, deoarece Enríquez știe că teroarea realității este mult mai eficientă. Fiecare poveste din acest volum este o fîșie însîngerată de realitate. Este o rană deschisă într-un corp nevrotic. În Copilul jegos, întîlnim o tînără din Buenos Aires care dezvoltă o adevărată obsesie periculoasă față de un copil al străzii, pe care-l tot vede în cartierul ei. Linia dintre realitate și imaginar devine din ce în ce mai subțire în contextul unei crime brutale care șochează întreg Buenos Aires-ul. Anii toxici ne face cunoștință cu trei adolescente care supraviețuiesc haosului anilor ʼ90, într-un vîrtej de droguri, alcool și explorarea dorinței. Nesăbuința adolescentină trece granița rebeliunii spre cea a autodistrugerii. În ceea ce pare o clasică poveste cu fantome, Casa Adelei ne aduce în mijlocul unui joc pueril, pus la cale de către trei copii: cine are curaj să pătrundă în casa abandonată ce poartă pecetea unui blestem. Dar acest joc devine coșmar în momentul în care unul dintre cei trei copii dispare misterior, iar ceilalți doi rămîn bîntuiți de cele trăite. O preferată personală, În ape negre este cu desăvîrșire epitomul întunericului palpabil al societății despre care vorbeam la început. Personajul central al poveștii este Riachuelo, infamul rîu, martor la suferința oamenilor, dar și vinovat de aceasta. Rîul ascunde ceva monstruos, dar adevăratul monstru este adevărul incomod ignorat de către autorități. Ce-am pierdut în foc de Mariana Enríquez ne dovedește că suferința celorlalți devine dureroasă doar atunci cînd aceasta se infiltrează perfid în propria viață, iar frica devine cu adevărat eficientă doar cînd aceasta este una colectivă.   Elisa Maria PASĂRE " ["post_title"]=> string(27) "Cărturești vă recomandă" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(26) "carturesti-va-recomanda-85" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-02-14 09:18:45" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-02-14 06:18:45" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=246778" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [7]=> object(WP_Post)#15231 (24) { ["ID"]=> int(246716) ["post_author"]=> string(4) "1561" ["post_date"]=> string(19) "2025-02-12 18:32:39" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-02-12 15:32:39" ["post_content"]=> string(6579) "[caption id="attachment_246717" align="alignright" width="195"] Sándor MÁRAI, Portretele unei căsnicii, Traducere de Péter Demény, Stilizare de Anca-Maria Pănoiu, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2024, 400 p.[/caption] Portretele unei căsnicii de Sándor Márai este un roman structurat în trei părţi şi un epilog ce are ca temă discuţia despre căsnicii destrămate, relaţii umane complicate şi clase sociale. În prima parte, naratoarea este Ilonka, care se întîlneşte cu o prietenă într-o cofetărie șic şi îşi povesteşte viaţa alături de soţul său, Péter. Treptat, din destăinuirile sale, aflăm că Ilonka crede că o căsătorie nu e o simplă formalitate, ci „un legămînt sfînt“ şi că ea s-a investit cu totul în căsnicia sa. Soţul său este un domn care provine dintr-o familie bogată, conduce o fabrică şi trăieşte într-o locuinţă luxoasă. E „un bărbat adevărat“, „meditativ şi consecvent, neliniştit, suspicios, un om care scrutează lumea“. E prieten cu un domn scriitor, Lázár, cu care are o relaţie complexă, de complicitate fraternă şi bizară. Dar Ilonka descoperă că soţul său are secrete, că e un străin de nepătruns. Ea încearcă să spargă carapacea care-l acoperă, dar nu reuşeşte. E mereu ceva ce-i scapă. Ilonka îşi iubeşte soţul, dar suferă că nu se poate apropia prea mult de el, suferă văzîndu-l trist şi singur, învăluit în misterul său. Soţul său e un suflet neliniştit, care face pace cu lumea cînd i se naşte copilul. Dar legătura pe care o aduce copilul între cei doi nu este suficientă, există o luptă internă în ce priveşte circumscrierea făpturii celuilalt. Felul în care celălalt se ascunde şi refuză să se lase perceput devine un mod chinuitor de a trăi împreună, mereu la pînda detaliilor ce „alcătuiesc un om“. Ilonka descoperă, în timpul vizitei lor la Merano, că soţul său nu are nevoie de iubirea ei, că poate trăi înţelegînd cît de mult se investise Ilonka în relaţia lor, dar nu-i poate răspunde cu aceeaşi monedă. Soţul său va continua să trăiască împreună cu ea, dar din depărtare, luîndu-şi o distanţă care îl face străin. Ilonka se va încăpăţîna să-l cucerească, să şi-l apropie, dar în zadar. Şi totuşi, unul dintre secretele soţului va fi dezvăluit indirect: e îndrăgostit de servitoarea părinţilor săi. Chinul Ilonkăi devine cumplit, iar relaţia dintre ea şi soţul său se degradează. Ilonka nu poate ajunge la el. Nu-l poate lua în puterea iubirii sale.  Cea de a doua parte o constituie relatarea soţului, Péter, care povesteşte despre cea de a doua căsătorie, cea cu servitoarea părinţilor săi, pentru care a fost cît pe ce să se dueleze. Péter este cel care se confesează într-o cafenea unui prieten întors din Peru. Péter a devenit un om care nu mai crede în iubire şi în oameni, a devenit „o fiară singuratică“. El nu mai crede în familii fericite, deşi a văzut armonia din anumite comunităţi. Péter vrea să ajungă la adevăr şi să se vindece. Cum? Prin smerenie şi cunoaştere de sine. „Poate că smerenie un cuvînt prea mare. Pentru ea ai nevoie de har, de o dispoziţie sufletească de excepţie. În zilele obişnuite, e destul să fim modeşti şi să ne străduim să ne cunoaştem dorinţele şi înclinaţiile adevărate. Şi să ni le mărturisim cinstit nouă înşine. Să ne străduim să ni le ajustăm după posibilităţile lumii“, adaugă el. Vorbeşte despre burghezie, despre caracteristicile ei şi despre singurătate ca boală a burgheziei. Să fii burghez înseamnă să joci un mare rol eroic, să participi la o cultură care te modelează, aceea a responsabilităţii şi reţinerii, în care fericirea are prea puţin de-a face. Relaţia cu servitoarea părinţilor săi, Iudita Áldozó, devenită soţie, este mărturisită franc, cu o dezvelire de sine totală. Iudita îl fascinează de la bun început prin frumuseţea şi stăpînirea de sine şi face pentru ea o pasiune mistuitoare. Ruptura cu Iutida, după ani de convieţuire, îi va aduce o mare durere şi nu o va uita. În partea a treia, Iudita este cea care-şi povesteşte viaţa iubitului său de peste ani, un artist frumos, pe care-l adoră şi pe care îl întreţine. Iudita răsfoieşte un album cu poze şi i se confesează în modul cel mai detaliat şi sincer în legătură cu cei doi soţi ai ei. Îi relatează despre copilăria sa foarte săracă din Nyírség, cînd tatăl său creştea pepeni, despre cum a fost servitoare şi despre obiceiurile casei în care servea. Îi mai spune despre asediul Budapestei în timpul celui de Al Doilea Război Mondial şi despre relaţia sa cu scriitorul Lázár. Epilogul în care muzicianul Ede, care a fugit de comunismul din Ungaria, devenind barman în America, povesteşte despre sine şi viaţa sa de artist proletar aduce în treacăt amintiri despre Iudita, printre altele. Iudita fosta lui iubită, acum moartă. Epilogul este mustos, într-un stil oral viu şi împărtăşeşte evenimente din viaţa lui Ede cu sinceritate şi profunzime. Cele patru istorii ale personajelor naratoare sînt tot atîtea reflexii în oglinzi paralele care le surprind într-un fel aparte, cu tot ce au particular, distinct şi special. Portretele unei căsnicii este un roman care analizează scrupulos relaţiile umane complicate, într-un fel care se vrea nu psihanalitic, ci capabil să surprindă misterul care învăluie personajele. Vocile naratorilor reverberează şi iluminează o lume a burgheziei opulente, cu ritualurile şi evanescenţele sale, antagonismele de clasă, precum şi dorinţele şi secretele personajelor. Totodată, vocile romanului se potenţează reciproc şi contribuie la rotunjirea poveştii cu cîte o faţetă care vine să dezvăluie altfel un anumit aspect dintr-o naraţiune." ["post_title"]=> string(43) "Poveştile faţetate ale lui Sándor Márai" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(39) "povestile-fatetate-ale-lui-sandor-marai" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-02-13 10:25:25" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-02-13 07:25:25" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=246716" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [8]=> object(WP_Post)#15232 (24) { ["ID"]=> int(246715) ["post_author"]=> string(4) "5399" ["post_date"]=> string(19) "2025-02-13 10:20:20" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-02-13 07:20:20" ["post_content"]=> string(9799) "[caption id="attachment_246190" align="alignright" width="197"] Iulia GHERASIM, Ce văd păsările, Editura Polirom, Colecția „Ego. Proză“,  București, 2024, 206 p.[/caption] Deși apărut recent pe piața de carte românească, volumul de proză scurtă al Iuliei Gherasim, Ce văd păsările, a fost catalogat drept „cel mai bun debut cu proză scurtă de la Simona Goșu încoace“, după cum notează Marius Chivu pe coperta a patra a cărții. Comparația nu este deloc întîmplătoare, mai ales dacă ne raportăm la formarea celor două prozatoare, care au urmat același curs de creative writing coordonat de Marius Chivu și Florin Iaru, dar și la universul ficțional conturat în cărțile lor. Ceea ce se remarcă încă de la o primă lectură a cărții este siguranța cu care autoarea își construiește prozele, atît la nivelul vocilor narative, al personajelor, precum și la cel al firelor narative care le leagă. Dat fiind faptul că vorbim despre un debut literar, siguranța și senzația de control a textelor ne face să ne întrebăm de unde provin toate acestea. Într-un interviu realizat de Diana Joicaliuc la Revista Literară Radio, Iulia Gherasim mărturisește că prozele sale au ca punct de plecare propriile sale experiențe de viață și faptul că a preferat să scrie despre ceea ce știe cel mai bine, lăsînd contextele mai puțin cunoscute pentru un proiect viitor. Fie că vedem acest aspect ca pe un minus sau un plus al cărții, efectul este cu certitudine reușit. La nivelul universului ficțional se remarcă, pe de o parte, diversitatea imaginarului din prozele sale (relații și familii disfuncționale, atmosfera specifică din preajma căderii comunismului, cea a anilor ՚90, perioada studenției, cea corporatistă etc.), iar pe de altă parte, faptul că toate aceste medii nu sînt foarte diferite între ele, autoarea rămînînd pe același teritoriu cunoscut pe tot parcursul cărții. Nu cred că se poate vorbi neapărat de un pattern comun, cît, mai degrabă, de un soi de variație pe aceeași temă, în care figura feminină se dizolvă în mai multe identități separate – de la scriitoarea care nu își poate scrie textul, la ipostaza fetiței, a fiicei și pînă la cea a iubitei au loc o serie de multiplicări și paralelisme –, menite să se întîlnească în aceleași puncte din care se despart. Astfel, majoritatea prozelor Iuliei Gherasim au în centru privirea și perspectiva unei femei, autoarea alternînd vocile narative.  Unul dintre cele mai atipice texte din acest volum mi s-a părut Cel mai sus, singura proză în care perspectiva este a unui bărbat, iar cadrul se schimbă și el în cel al străinătății, acolo unde protagonistul pleacă pentru a-și întreține familia rămasă în țară. Aici este locul din volum în care Iulia Gherasim optează pentru zone mai puțin cunoscute, motiv pentru care alegerea persoanei a III-a mi s-a părut potrivită. Cu toate acestea, textul rămîne o surpriză, pentru că nu se încadrează în categoria celor în care miza o reprezintă conturarea unui decor foarte bine creionat, ci surprinde mai degrabă trăirile obsesive pe care munca în abator începe să i le trezească personajului principal. Textul mi-a amintit de capitolul din Groapa lui Eugen Barbu cu privire la moartea lui Marin Pisică, unde ne întîlnim cu aceeași repulsie care se transformă în frică convulsivă față de uciderea animalelor de la abator.  Din punct de vedere tematic, povestirile s-ar putea împărți în cele despre familii disfuncționale (dominate de figura fetiței și a tatălui) și cele despre relații disfuncționale (în care perspectiva femeii mature predomină). De exemplu, în O limbă comună accentul cade mai ales pe relația dintre fiică și tată, dar și pe cea dintre ea și fratele său; o proză bine închegată, unde vocea fetiței este de cele mai multe ori una veridică atît prin limbaj, cît și prin acțiune: „Cuvintele mi se rostogolesc pe limbă, savuroase ca ursuleții Jelibon“, dar care are și momente în care perspectiva fetiței de 13 ani și relatarea din prezent par a fi doar niște convenții ce pot fi încălcate în vederea obținerii altui efect: „În povestea asta nu noi sîntem cei care ar trebui să se străduiască, dar pur și simplu așa stau lucrurile“.  În Monolit avem de-a face cu singura proză din volum în care se încearcă o narare la persoana a II-a, dar și aici relatarea devine foarte personală, persoana a II-a părînd doar o simplă convenție, efectul fiind acela că vocea narativă se dedublează, devenind, în același timp, și transmițător și receptor. Senzația este aceea că naratoarea realizează o trecere în revistă a propriei experiențe, ca într-un fel de jurnal. Monolit este totodată și proza în care identitatea fiicei și cea a iubitei se reunesc într-una singură. Scena finală, în care personajul principal și partenerul ei (care ar putea să îi fie tată) se află în același moment la cimitir (unul pentru a vizita mormîntul tatălui, iar celălalt, pe cel al fostei soții), surprinde cel mai bine acest paralelism ironic. Un alt punct forte al prozelor din volumul Iuliei Gherasim îl reprezintă reconstituirea și colecționarea unor scenografii specifice fiecărei perioade pe care o vizitează prin intermediul personajelor sale. Winnetou surprinde foarte bine atmosfera cotidiană comunistă, în care uzina este privită ca un element central al orașului, iar nevoia de a păstra absolut totul îi obsedează pe oameni în asemenea măsură, încît curtea familiei protagonistei ajunge să arate ca un adevărat cimitir de vechituri și rable. În Minciuni mici avem surprinsă elocvent nesiguranța și neajunsurile specifice anilor ՚90, pe fondul imaginii emblematice a cutremurului și al unei povești de familie în care accentul se pune pe relația fetiței cu fratele său. Cu Relații internaționale ajungem să luăm contact cu aerul anilor de studenție, cu lumea cantinelor, a camerelor de cămin insalubre, cu importanța unei perechi de blugi și cu fiorii primelor iubiri. O altă proză în care cadrul e un element-cheie este Interviul, unde mediul corporatist este bine prins în acel amestec de convenționalism și nesiguranță care îi este specific. Cea mai bine închegată proză mi se pare Nimic despre Patricia, în care personajele și acțiunile lor se succed atît de rapid, încît senzația este cea a unei căderi în gol, urmată de o trezire bruscă din vis. La polul opus se află Ordinea lucrurilor, unde textul pierde din dimanică prin mutarea perspectivei asupra mai multor planuri care se intersectează întîmplător.  Proza care dă numele volumului mizează pe un efect liric, concentrîndu-se mai mult pe caracterul formal al textului decît pe dinamica acțiunii, alternînd monologul confesiv cu cel adresat, apelînd în unele momente la fluxul conștiinței. Ceea ce face Iulia Gherasim în cartea sa de debut este să creeze un colaj plin  cu decoruri vii, cu decupaje de mici realități cotidiene în care introduce niște elemente ale banalului ce reușesc să schimbe cursul lucrurilor (acvariul, filmul cu caracatița, avioanele de hîrtie, foaia cu scris chirilic). Universul pe care îl creionează cu ironie și cu o mînă sigură ne face să ne așteptăm la un viitor parcurs mai complex decît cel al unui simplu debutant promițător.   Bianca-Mihaela GROSULESCU este masterandă în anul I în cadrul Masteratului de Studii Literare, Facultatea de Litere a Universității din București. " ["post_title"]=> string(54) "„De ce nu m-ai făcut, mamă, pasăre migratoare?“" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(42) "de-ce-nu-m-ai-facut-mama-pasare-migratoare" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-02-13 10:21:38" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-02-13 07:21:38" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=246715" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [9]=> object(WP_Post)#15233 (24) { ["ID"]=> int(246721) ["post_author"]=> string(3) "298" ["post_date"]=> string(19) "2025-02-13 10:10:20" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-02-13 07:10:20" ["post_content"]=> string(14675) "[caption id="attachment_246722" align="alignright" width="195"] Ana BLANDIANA, Se face liniște în mine, Editura Humanitas, București, 2024, 160 p.[/caption] În paralel cu elanurile experimentale ale textualismului optzecist, cu nouăzeciștii cei prinși la mijloc și aproape ignorați, cu fracturismul, himerismul și alte paradigme ale deceniilor din urmă, cu douămiiștii, post-douămiiștii și noile apariții, continuă să se facă auzită, prin reprezentanții săi, și poezia care și-a avut debutul în anii ’60 ai secolului al XX-lea, lirică, expresionistă, afectiv-emoțională și elegiacă.  Acest paralelism este un fenomen firesc, pe care lumea literară îl uită adesea, deși el a fost explicat în detaliu de T.S. Eliot, care, în eseul Tradiție și talent personal, subliniază necompetitivitatea și nesubstitutivitatea de tip cronologic a poeziei. Cu alte cuvinte, nu este cazul ca noii poeți să se simtă amenințați în elanul lor de afirmare de cei din generațiile anterioare, pentru că în literatură, spre deosebire de știință, valorile pot sta pe același raft și pot comunica indiferent de epoca în care au apărut. Sînt pur și simplu niște metaversuri paralele, mereu contemporane între ele, care, departe de a se respinge, se pot influența unele pe altele. Astfel, poezia Anei Blandiana – despre care criticii au spus că vine, mai ales în primele volume, pînă în anii ’90, din „vitalismul“ lui Blaga (E. Simion) – continuă să ofere, într-o epocă a cinismului și dezabuzării, sunetul reflexiv al poeziei care a consacrat-o. Foarte recent, poeta a publicat volumul Se face liniște în mine (Editura Humanitas, 2024), după ce, în ultimii ani, a reușit să revină la poezie, cum își dorea foarte mult, după decenii de implicare civică în care scrisul și creația literară au fost ținute la distanță. Și a obținut și noi recunoașteri internaționale, între care, cel mai recent, prestigiosul premiu spaniol „Prinţesa de Asturia“ pentru Litere.   Între multele feluri de poezie (probabil tot atît de numeroase cîți poeți au fost și sînt în lume), există unul mai general, care mizează pe efectele reflexivității (și deci ale conținutului), spre deosebire de altul a cărui putere vine din clasica formă adesea. Blandiana se încadrează în prima categorie, deși sunetul poeziei sale contează mult, de asemenea, în ecuația lirică pe care o resetează admirabil cu fiecare poem și cu fiecare carte pe care o publică. Explorarea sa poetică, inclusiv în acest volum, urmărește înțelegerea lumii în perspectiva unor situații simple de viață, a credinței, a rostului poeziei și al creației, a libertății, a trecerii și dispariției, a timpului și istoriei. A tainelor vieții. Ceea ce atrage atenția, încă de la prima lectură, la această poezie care conține marca ei de originalitate, încă insuficient decriptată, este în primul rînd caracterul memorabil al versurilor. Formulări ingenioase stilistic, de mare expresivitate tocmai prin simplitate, sînt menite, parcă, nu doar pentru a spune ceea ce este de spus, ci și pentru a arăta că limbajul specific al poeziei poate trece dincolo de înțelesuri, înspre sunetul unei muzici anume, a liniștii, nu separată de cuvinte, ci conținută de ele: „Ce odihnitoare lunecare pe/ nervurile frunzei/ după reguli de circulație eterne,/ fără spaima vreunui accident/ în singurătatea care se-așterne // în cel mai întins și fără prihană/ dintre imperii,/ unde trăiesc fericite și nestrăine-ntre ele/ popoarele verii“ (Ca două oglinzi); „Mi-ar fi plăcut să ne fi cunoscut/ înainte de naștere,/ și poate așa s-a și întîmplat,/ dar am uitat./ A ține minte dintr-o viață în alta/ știm amîndoi că e un păcat“ (Mi-ar fi plăcut). Este muzica poeziei Anei Blandiana, care combină claritate, suavitate, mister, feminitate, la care se adaugă timbrul unei voci poetice supra-textuale distincte. În acest sens, cititorul se poate simți cu adevărat influențat în această percepție și de maniera cu totul personală în care poeta își recită poemele, pe o gamă diversă de tonalități, realizînd adevărate performance-uri, dar ea își are clar rădăcinile în principal în valoarea de substanță a textelor. Fără ea, orice măiestrie actoricească ar cădea în derizoriu: „Prea mult sau prea puțin, aceeași amînare/ și nealegere la fel de greu de înțeles,/ de parcă între primăvară și toamnă/ vara n-ar fi decît un eres“ (Senzația de eternitate). La fel ca în cazul lui Nichita Stănescu, unde stilul sincopat al poetului de a-și spune poemele adăuga un plus de farmec și, cred, la nivel subliminal, de poeticitate.  Prin această reflexivitate blagiană poeta nu rămîne, totuși, într-un trecut al lirismului ne-deconstruit al unei clasice modernități, ci se menține conectată la spiritul timpului, cu scientismul lui infiltrat în cotidian, un Zeitgeist căruia îi dă unele remarcabile sclipiri metafizice: „Sub ochii mei/ de cînd mă știu/ timpul nu e în stare/ să se hotărască/ în ce direcție va curge –/ se rostogolește cînd înainte, cînd înapoi,/ spre un capăt sau altul, la fel de necunoscute amîndouă,/ la fel de imposibil de imaginat:/ două tuneluri branșate la viață/ înainte de început/ și după sfîrșit,/ fără să știu dacă/ sfîrșitul și începutul/ sînt legate/ pe cealaltă parte/ între ele“ (Două tuneluri); „Așa cum materia/ în imaginația savanților se sfarmă/ în părticele tot mai mici,/ tot mai imposibil de văzut,/ nu doar invizibile,/ ci poate chiar inexistente –/ înțelesurile construite din propoziții și fraze/ se rup în cuvinte, apoi în silabe,/ apoi în fragmente tot mai mici de sens,/ mărunțite, măcinate,/ pisate-n mojarul esenței/ pînă cînd nu mai rămîne/ nici o bănuială de noimă,/ doar taina“ (Mojar). Tot așa cum nu ezită să-și arunce săgețile de ironie către trendurile epocii: „Uitată singură ca într-un limb:/ Nu sexul, regnul aș vrea să mi-l schimb“ (Poporul ierbii). De altfel, recuzita vegetală și aluziile la iarbă, copaci, frunze, natură (așa cum se văd și în acest titlu) amintesc – de fiecare dată cînd apar – de acel cunoscut vers al său, „Eu cred că sîntem un popor vegetal“, care fusese, lîngă celelalte apărute în Amfiteatru și împreună cu volumul pentru copii Întîmplări din grădina mea (în care motanul Arpagic avea gesticulația lui Ceaușescu), un moment de revoltă al poetei, care i-a adus și interzicerea publicării între 1988 și 1989, perioadă ilustrată cu intensitate prin tulburătorul jurnal-martor al acelui timp deraiat, Mai-mult-ca-trecutul.  Tema libertății și alte conotații etice apar și în această carte, ca în întreaga operă, de mai multe ori, subliniind ideea că poezia Anei Blandiana își trage substanța și din pulsiunile vieții și nu este o abstractizare lirică sau o îmblînzire a realității prin cuvinte. Este, de fapt, un continuum de intensități trăite și revelații poetice, de inserții, adesea minimaliste, din viața de zi cu zi, care aduc iluminări ale unor înțelesuri mai mari: „Nu țin minte nimic de dinainte de naștere./ Am fost lăsată să vin doar după ce/ am acceptat să nu spun nimic,/ așa cum la ieșirea din închisoare/ deținuții erau puși să semneze o declarație/ că nu vor spune nimic/ din ceea ce li s-a întîmplat/ între zidurile care despart viețile între ele“ (Așa cum). Și chiar dacă tonul uneori prea grav – la care se adaugă termeni precum „vecie“, veniți parcă din palierul poetic al altei generații – poate împiedica respirația liberă și amplă a lirismului și îl poate devia înspre solemnități pe care efectul de poezie le refuză, la fel cum tentația ludică dominantă în cazul postmoderniștilor textualiști duce poezia spre zone de suprafață, senzația de mister și imponderabil, de lume care trăiește într-un univers aparte, al poeziei, rămîne pregnantă în volum.  Pe linia aceasta apar și enunțuri aforistice, bine cumpănite, în care înțelesul e potențat de lirism, iar lirismul se susține pe adevăruri filozofice în cheie poetică: „Ceea ce nu se întîmplă/ Acum nu va fi nici atunci,/ zadarnic rugi și porunci/ Încerci disperat să arunci“. Această combinație în marginea filozofiei este frecventă în poezia Anei Blandiana pe tot traseul unei opere unitare și distincte în peisajul poeziei contemporane. Ion Pop observă, în ampla sa antologie Poezia românească după 1945, o concentrare a versului poetei (mai ales în volumele de după 1989) și faptul că „trecerea spre concret se face, în general, pe firul conducător al ideii“.  Se face liniște în mine este o carte despre stingere și moarte, dar nu anxios-temătoare, nu tenebroasă, nu dramatică, ci echilibrată. Un echilibru atins, poate, pe seama siguranței pe care tocmai cunoașterea de tip poetic (despre care știm mai multe de la Blaga) o oferă. Constatarea ștergerii și dispariției este ca o împăcare cu situația: „Așa cum de pe hîrtiile cu poeme/ uitate pe bancă în ploaie/ cerneala se scurge ca și cum n-ar fi semnificat nimic niciodată/ și picură cum ar picura niște zoaie/ de pe o pînză spălată/ nu-mi mai amintesc cum:/ cum și de ce sufeream oare? // Picură timpul și-mi spală/ creierul ca un balsam,/ vers după vers/ rînd după rînd./ O plajă mirată și goală/ de pe care pașii s-au șters, așteptînd/ să fie-nghițită de mare“.  Totul dispare în această perspectivă, nimic nu rămîne, nici chiar poezia, care este ceva „scris cu degetul pe aburul de pe fereastră“ (Mărțișor), iar suferința devine inutilă „...cînd tot ce urmează e gata scris/ și numai frunzele, foile, paginile/ sînt duse mai departe de vînt“ (Mai departe). Poate că de aceea poeta nici nu se ceartă, ca altădată Arghezi, cu divinitatea, ci pune întrebări, construiește formulări care – speră ea – ar putea fi auzite: „Nu pot să mă închipui necitind,/ flutur bolnav printre omide vii/ cu aripi ofilite, biete frunze/ căzute toamna. Fă-mă să cuprind/ cu ochii zarea literei ascunse,/ Tu, care toate cărțile le scrii...“ (Invocație). Este un Dumnezeu care scrie toate cărțile (cum Mallarmé spunea undeva că citise toate cărțile); o superbă metaforă-prefigurare a unei inteligențe artificiale care ne dă deja nu puține motive de uimire și, adesea, de îngrijorare. Religiosul nu este ostentativ, ci topit în trăire, ca parte firească a vieții. Tot așa cum timpul, trecerea, succesiunea vîrstelor, istoria și însăși dragostea sînt privite prin lentile poetice ale vieții de la nivelul zero, integrate, puse în ecuația înțelegerii: „Am vîrsta ta de care o să trec/ cu o mirare ruptă din întreg,/ ca dintr-un fruct partea cu viermi./ Înaintez, chiar dacă nu mă chemi [...]/ Căruntă ca un glob de păpădie,/ ca să mă seamăn, mă voi risipi,/ pe cînd rămas în urmă, tu vei fi/ mai tînăr decît mine în vecie “ (Vîrste). Nu numai cartea aceasta – a replierii înspre o interioritate a sensurilor și semnificațiilor eterne (în care „se face liniște“) și a dorinței de înțelegere a vieții și a morții – dă seama despre unicitatea poeziei Anei Blandiana (care constă, între altele, și într-o combinație foarte personală de muzică suavă și liniștită de valuri de suprafață cu sunete grave și ample care se pot auzi, în răstimpuri, dinpre adînc), ci întreaga sa operă, care aspiră la cuprinderea lumii. Cu toate uimirile, vulnerabilitățile, contrastele, tainele, amneziile, nedreptățile, suferințele și speranțele ei. " ["post_title"]=> string(27) "Poezia liniștii interioare" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(26) "poezia-linistii-interioare" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-02-13 10:10:20" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-02-13 07:10:20" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=246721" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [10]=> object(WP_Post)#15234 (24) { ["ID"]=> int(246764) ["post_author"]=> string(4) "2310" ["post_date"]=> string(19) "2025-02-14 08:57:17" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-02-14 05:57:17" ["post_content"]=> string(16126) " John Clinton Eisner și Megan McClain, cofondatori Peacedale Global Arts, fundație care continuă direcția susținută de celebrul Laborator Lark din New York (înființat de John Clinton Eisner, în urmă cu aproape 30 de ani), au fost invitați de Teatrul Nottara din București, la finalul lunii ianuarie, în cadrul unui proiect care a avut ca scop promovarea dramaturgiei americane contemporane. Trei piese de dramaturga Mary Elizabeth Hamilton – One of the Women, It’s Still Fucking Tuesday și The Plan – au fost prezentate sub formă de spectacole-lectură, iar actorii au beneficiat de prezența ei la repetiții.  Am stat de vorbă cu John Clinton Eisner și Megan McClain despre genul de proiecte pe care le realizează prin Peacedale Global Arts, despre legătura lor cu România și despre experiența la Teatrul Nottara.   Peacedale Global Arts continuă demersurile Laboratorului Lark – cît de mult ați adus din experiența de acolo și care sînt noile direcții de dezvoltare?  Megan McCLAIN: Peacedale Global Arts a fost înființată de mine, John Eisner și Rajiv Joseph. John este confondatorul Lark, din 1994, deci existența acestuia s-a întins pe o perioadă de aproape 30 de ani. Și Rajiv Joseph – dramaturg care a fost implicat în multe, dacă nu chiar toate programele Lark – a fost membru al consiliului artistic. Eu am lucrat acolo timp de șapte ani îndeplinind diferite roluri. Iar cel de-al patrulea membru care ni s-a alăturat anul trecut este Michael Robertson, care a fost managing director al Lark. Așadar, putem spune cu certitudine că Lark stă la baza felului în care concepem dezvoltarea de noi piese, în care ne configurăm valorile pe care le ducem mai departe în munca noastră internațională și, de asemenea, ne-a oferit multe dintre relațiile pe care le cultivăm acum pentru a crea noi programe și a revitaliza altele pe care le-a avut Lark mulți ani.  John Clinton EISNER: Lark a funcționat, timp de 30 de ani, ca un set integrat de programe, astfel încît oameni care se aflau în diferite stadii ale procesului creativ și în diferite etape ale carierei lor să poată să fie împreună, să se susțină reciproc, să se întîlnească într-un loc unde să se simtă în siguranță și confortabil să vină cu noi idei. Au fost multe programe și burse care au ajuns în diferite teatre din țară după ce s-a închis Lark. Unii dintre finanțatori, suporteri, artiști și parteneri din zona internațională a laboratorului, după ce multe direcții ale Lark au fost date către alte companii de teatru, ne-au întrebat cum rămîne cu partea de schimb internațional. Aceasta nu fusese încă transferată, pentru că implică multă logistică, e scump și cere timp, pe lîngă o mare doză de încredere în a te lăsa pe tine și a-i lăsa pe artiștii pe care-i iubești în mîinile altcuiva de dincolo de Ocean. Deci, într-un fel am ajuns să fim atenți la acest aspect pentru că ne-a fost semnalat, astfel că am decis să îl abordăm la un nivel foarte simplu. Avem multe aspirații, dar încercăm să păstrăm totul simplu și fezabil, fără să fie prea obositor. Continuăm direcția Lark, dar realizăm și o traiectorie complet nouă, cu Megan în postura gînditorului din noua generație, care analizează cum poate prelua lecțiile învățate din experiența Lark pentru a le aplica într-o lume foarte diferită, cum este cea de astăzi. Megan: Peacedale se concentrează pe schimbul intercultural și internațional. Și, așa cum spuneam mai devreme, scopul principal este construirea relațiilor. Așa cum sublinia John – procesul de lucru este mai important decît produsul final. Aș spune că am continuat cîteva relații care deja existau. Ne-am întors în România, și acest lucru s-a întîmplat pentru că am revitalizat relația cu Universitatea de Arte din Tîrgu Mureș și cu cei de la Teatrul Național din Tîrgu Mureș. Acesta a fost un program pe care Lark l-a realizat timp de aproape 20 de ani. Chiar și cu relațiile existente, rămîne provocarea de a vedea cum construim încrederea, cum ajungem să cunoaștem comunitatea de acolo, cum îi invităm, la rîndul lor, să ne cunoască pe noi. Și una dintre modalitățile prin care facem asta este să încercăm să gîndim fiecare lucru pe care îl facem ca un schimb. Este o experiență diferită a împărtăși lumea ta cu cineva față de cea de a fi oaspete în lumea altcuiva. Și vrem să le oferim artiștilor ambele perspective.   John: Lark și acum Peacedale au legături și schimburi culturale diferite, iar cel românesc a început cu mult timp în urmă, în 2001, cînd Saviana Stănescu a plecat la New York cu o bursă Fulbright, apoi a urmat încă una, iar în cele din urmă și-a dat seama că ar vrea să creeze o versiune a Lark în România – un loc dedicat procesului artistic. Cel mai interesant și incitant aspect din ultimii ani, de cînd am lansat Peacedale, a fost să vedem cum generația celor care am creat aceste programe inițiale ajunge să le transmită unei noi generații. Toți cei care făceau parte din procesul pe care Saviana și cu mine l-am creat înainte, în Tîrgu Mureș, au predat aceste relații cu studenții maghiari și români unei alte generații. Este, în esență, o modalitate de a crea mai multă energie.   Așadar, unul dintre scopurile Peacedale este construirea programelor pe termen lung, pe stabilirea relațiilor de durată cu spațiile culturale cu care interacționați. John: Gîndește-te la aprinderea unui foc – trebuie să-l pornești, dar apoi provocarea este de a menține o căldură constantă. Nu vrei să creezi un program care există doar de dragul de a exista. Vrei să creezi un program care chiar are semnificație pentru oameni, ca ei să-și dorească să intre în acea încăpere lîngă foc, să simtă căldura. Mulți spun că teatrul este o activitate practică: scopul este să montezi spectacole și să atragi spectatori, nu? Pe de o parte, acesta este aspectul simplu al teatrului – să creezi ceva interesant pentru oameni. Dar problema este că arta nu se face la fel ca fabricarea ciocanelor sau a automobilelor. O mașină poate fi utilizată de mulți oameni pentru a merge de acasă la muncă și înapoi. Dar teatrul este complet diferit. Dacă nu te concentrezi cu adevărat pe proces și pe modul în care oamenii se înțeleg între ei și pe motivul pentru care vor să se înțeleagă, nu ajungi în profunzime. Da, poți să le oferi oamenilor entertainment fără să mergi în profunzime, dar e păcat.  Megan: Încrederea necesită timp și interacțiuni repetate pentru a se dezvolta și menține. Ca artiștii să ajungă într-un stadiu în care pot fi cu adevărat creativi, în care își pot împărtăși părți personale din ei și din procesul lor, trebuie să fie mai mult decît o singură întîlnire. Cu cît petrecem mai mult timp împreună, cu atît putem construi această încredere. Astfel, ei sînt mai dispuși să ne recomande artiști pe care să-i trimită peste Ocean pentru a lucra cu noi. Și credem că cele mai bune și mai interesante rezultate vin dintr-un astfel de model. Și pentru că nu ne ocupăm de producerea spectacolelor, nu trebuie să ne îngrijorăm de termene-limită sau de faptul că trebuie să punem rapid în scenă o piesă. Investim cu adevărat în artiști, în relațiile dintre ei, în relația lor cu propria artă și în modul în care înțeleg ceea ce creează prin interacțiunea cu oameni din alte culturi și țări. John: În viață, vrem să echilibrăm graba și termenele-limită cu capacitatea de a ne permite să ne oprim, să reflectăm și să ne întrebăm dacă ceea ce facem are un scop real. Iar în lumea în care trăim astăzi – care, din experiența mea, a ajuns la cel mai înalt nivel de divizare din cîte mi-a fost dat să trăiesc –, modelul pe care îl putem crea ca artiști este acela de a ne întîlni pentru a ne asculta unii pe alții, fără a ne îngrijora că trebuie să producem ceva comercial viabil sau impresionant. E important să ne entuziasmăm cu privire la schimbul de idei. Dacă noi, ca artiști, nu putem face asta, atunci nimeni nu va putea. Crearea acestor spații interculturale și internaționale ne oferă ocazia de a exersa cu adevărat ce înseamnă să ascultăm, să înțelegem, să punem întrebări, să greșim și să fim modești. Megan: La nivelul cel mai concret, le oferim artiștilor oportunități de a construi relații cu alți artiști din diferite locuri. Oferim programe de lucru la noi piese, rezidențe prin care artiștii pot călători în străinătate sau îi găzduim noi în SUA. Punem accent și pe partea de traducere, astfel încît să ne putem înțelege mai bine unii pe alții și creațiile noastre în moduri noi. Apoi colaborăm cu teatre și oameni din domeniul artistic care sînt interesați de acest tip de muncă, care vor să se implice alături de noi, să aprofundeze relațiile și să aibă colaborări reciproce și constante. În afară de România, trebuie să menționăm și programul din Portugalia, unde avem cîteva parteneriate, cum ar fi cu Mala Voadora în Porto și Escola do Largo în Lisabona. Am trimis artiști acolo, iar ei au venit la noi în SUA. Căutăm mereu noi locuri în care să mergem, dar facem acest lucru cu răbdare, pentru că o relație are nevoie de timp pentru a se dezvolta. Dacă ne angajăm într-o relație, vrem să ne asigurăm că va dura.   Cum alegeți următorul spațiu cultural unde vreți să mergeți? În ce zone ați dori să vă extindeți? Megan: Lumea este vastă și, sincer, orice loc ar fi potrivit și frumos de descoperit. Așa cum a menționat John, trăim într-o epocă foarte divizată, iar unele relații în SUA sînt tensionate. Lark a avut timp de un deceniu un schimb cultural între SUA și Mexic, care a generat o mulțime de piese traduse și numeroase legături cu dramaturgi mexicani. Acum vrem să revitalizăm acel proiect, deoarece pare mai necesar ca niciodată să ne întrebăm ce înseamnă o graniță și cum o putem traversa prin teatru.   În afară de diferențele dintre spațiile culturale pe care le puneți în dialog, care ar fi firul roșu comun? Ce îi unește pe artiști, dincolo de bariera lingvistică sau de mentalități comune? John: Poveștile. Cred că oamenilor le place să spună povești. Megan: Și să le asculte. Toți artiștii cu care am lucrat sînt foarte curioși unii față de ceilalți, față de lucrările și culturile celorlalți. Și ce este fascinant e că, după ce pun întrebări despre ceilalți, acele întrebări se întorc la ei: „De ce fac lucrurile așa? De ce am ales această abordare în piesa mea?“. John: Există cîteva modele foarte simple. Unul dintre ele este de a pune într-o încăpere opt, zece, doisprezece oameni: adesea sînt cinci sau șase creatori, scriitori, cîțiva actori, cîțiva facilitatori, iar scopul este de a le oferi un context în care să se simtă confortabil să încerce idei nebunești și imposibile, chiar dacă vor eșua, să se simtă entuziasmați și să fie inspirați de ceilalți în acel spațiu. Astfel, în următoarele luni, dacă petrec o săptămînă împreună, să știe cu adevărat ce anume vor să creeze. Aceste ateliere generative sînt una dintre piesele fundamentale ale structurii Lark, dar și ale direcției Peacedale, și mulți dintre scriitorii cu care am lucrat sînt mereu în căutarea acestora și vor să le pună în aplicare. Celălalt aspect pe care ne-am concentrat este crearea de ateliere pentru traducere, în care încercăm să aducem împreună actori, traducători, oameni care vorbesc în diferite limbi. Una dintre cele mai interesante experiențe pentru mine este să asist la întîlniri de acest gen în care se vorbesc mai multe limbi. Este ciudat, imperfect, adesea confuz, și majoritatea oamenilor nu pot înțelege totul, așa că trebuie să înaintezi foarte încet. Uneori, în viață și în artă, credem că eficiența este cel mai important lucru. Dar cîteodată cel mai important lucru este să îți dai seama că lucrurile nu trebuie să fie prea ușoare sau prea simple. Îmi place foarte mult să privesc, mi-am petrecut săptămîna la Nottara asistînd la lecturi într-o limbă pe care nu o vorbesc sau nu o înțeleg ușor, și în astfel de situații trebuie să cauți sensul prin alte moduri. Înveți foarte mult cînd trebuie să privești un actor căutînd înțelesuri într-o limbă pe care nu o știi. Te uiți la structură, fără a fi distras de detalii strălucitoare.    Ați mai fost în România, inclusiv în București, dar este pentru prima dată cînd colaborați cu un teatru din Capitală. Cum a fost experiența și ce a fost diferit față de alte proiecte asemănătoare? Megan: A fost foarte emoționant, sîntem onorați și recunoscători că am fost invitați. A fost fascinant să vedem cum lucrează fiecare regizor cu actorii, cum abordează textul. Și, cum spunea John, nu vorbim limba, avem textul în engleză în fața noastră, deci putem urmări, dar atunci cînd începeau conversațiile, eram nerăbdătoare să aflu ce spun oamenii. John: Prin Lark am creat relații cu diferite generații în România, oameni care au evoluat mult de cînd i-am cunoscut. Cînd am venit pentru prima dată aici, era perioada dramAcum, perioada de efervescență în dorința de a crea dramaturgie română actuală. Acum, venind prin Peacedale, descoperim scriitori extraordinari în România și regizori dornici să lucreze în moduri noi cu acești scriitori – Elise Wilk sau Csaba Székely, pentru a da doar două exemple. Simt că trăim într-o lume complet nouă, în care arta și cultura română se extind în moduri care sînt cu adevărat educative pentru noi, mai ales pentru artiștii pe care îi aducem aici, care se întorc acasă cu idei noi pentru piese pe care vor să le scrie. Și nu neapărat că vor scrie despre România, dar se întorc cu o mulțime de întrebări despre care uitaseră cît de interesante sînt, atunci cînd le adresează ieșind din propriul lor spațiu de confort cultural. Interviu realizat de Silvia DUMITRACHE" ["post_title"]=> string(64) "„Procesul de lucru este mai important decît produsul final“" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(57) "procesul-de-lucru-este-mai-important-decit-produsul-final" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-02-14 08:57:17" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-02-14 05:57:17" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=246764" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [11]=> object(WP_Post)#15235 (24) { ["ID"]=> int(246762) ["post_author"]=> string(3) "172" ["post_date"]=> string(19) "2025-02-14 08:32:26" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-02-14 05:32:26" ["post_content"]=> string(12020) "Așa cum se poate vedea acum, patent, bătător la ochi, intolerabil, în Statele Unite ale Americii în primul rînd (dar și în statele tot mai astfel unite ale lumii) – acolo unde, cel puțin în teorie și conform ideologemelor la vedere, ne-am fi așteptat cel mai puțin, dar care constituie principala scenă a lumii anume, parcă, făcută pentru narcisiști, și pentru hiper-narcisismul clinic generalizat al momentului actual (spun moment în mod magic, cu speranța că va trece și nu va face, tocmai, epocă), împărtășit de toate „părțile”, dar „rechiziționat” și pus la bătaie acum de dreapta naționalistă și reacționară –, ultimele redute ale unei democrații reprezentative (adică instituțional delegate) neînghițite de singurul criteriu, inerent masificant (sau, dimpotrivă, atomizant, dizolvant), fundamental (adică de bază, la bază, de jos în sus), dar și supra-impus (de sus în jos, pus capac la tot și la toate) al alegerilor, îl reprezintă justiția, aparatul judiciar, ca „soft”, și parlamentul, legislativul, ca „hard”, cel din urmă furnizînd legile în baza cărora acționează cea dintîi. Observăm deja că ultimul pai care mai contrează, firav și punctual, unele dintre decretele în salvă ale dez-administrației Trump (stat minimal în slujba unui număr minim, cu iluzia participării de masă creată, tocmai, prin efectul multiplicator, de oglindă, al rezonanței narcisice) sînt unele curți de justiție, la diferite niveluri. Dar cît vor mai rezista, cît vor mai putea reacționa și ele, în condițiile în care, în clește, atît sus de tot – Curtea Supremă –, cît și la bază – Parlamentul –, există majorități aliniate, concentrice, totalizatoare, puse „obiectiv” pe totalitarizat (terorizat) societatea? Ceea ce vor să facă să prevaleze reacționarii („tehnic” vorbind, căci, nu-i așa, reacționează la excesele unei stîngi elitiste, preocupate, nu se știe cu cîtă dibăcie intersecțională, pentru a forma, adică, majorități transversale, de diferite minorități, ignorînd, vai, grosul unei majorități date, care nu trebuie constituite, bricolate) sînt, prin urmare, alegerile, promovate ca unic criteriu al democrației, în dauna separației puterilor și, de asemenea, prin reformularea, prin reducerea-explodarea libertății la expresie, fără nimic „impresiv”, auto-restrictiv (există deja un front între „expresivi”-agresivi și „impresivi”-defensivi emoționali, și, în general, o supra-emoționalizare).  Asta se întîmplă acum: abuzarea democrației prin exacerbarea „temeiului” intangibil în defavoarea „trunchiului”. Democrația redusă, retezată doar la principiul de bază al alegerilor devine, vedem deja, populism, tiranie a unei oligarhii dinastic-monarhice cu sprijinul și în numele unei majorități cvasi-totale, fără replică alta decît, tocmai, în celălalt principiu de bază, deloc excrescut, al democrației, separația puterilor, în frunte cu justiția, dar și cu presa, ca organ „instituționalizat”, profesionalizat, al libertății de expresie dizolvată, explodată acum democratic. În ambele cazuri, atît în cel al justiției, atacate spre comprimare acum, cît și în acela al libertății de expresie prin/ca presă, ca jurnalism, explodate prin dizolvare, dispărute prin diluare, este vorba de același lucru: stabilirea sau restabilirea adevărului, care întotdeauna este adevărul faptelor. Atît în justiție, cît și în presă este vorba despre adevăr.  Dar ce te faci cînd faptele se întorc, ca fundament al adevărului, împotriva lor însele și desfid, ca acum, adevărul, pierzîndu-l între oglinzile paralele a ceea ce, potrivit cred, numeam rezonanță narcisică? În ambele cazuri, atît în cazul justiției, cît și în acela al jurnalismului (dizolvat, azi, cum spuneam, prin multiplicare: împrăștiat, spulberat la propriu), așa cum le retrasează, cu infinită atenție și pătrundere, istoria grecească arhaică și antică, Michel Foucault, în primul său curs (1970-1971) de la Collège de France, deja folositele aici Lecții asupra voinței de a ști (Leçons sur la volonté de savoir), la care voi reveni, procedurile de stabilire a adevărului au distins, uneori suprapunîndu-le, făcîndu-le să se fagogiteze, ca acum, mai multe instanțe, cel puțin trei: părțile, martorii și judecătorii cărora, potrivit unei tendințe, deja, de dizolvare întru, aparent, supra-întemeiere (paradox: ce e dedesubt vine peste), li s-au adăugat, de multe ori, cum spun, ca subterfugiu în fața deciziei, diverși experți. Or, azi, cum arătam deja, în stabilirea adevărului se poate vorbi de o nouă „înghițire” a acestor instanțe unele de către altele, sau de o suprapunere, supra-imprimare, „concentrare” a lor: părțile tind să devină totuna cu martorii și chiar cu experții și cu judecătorii în stabilirea adevărului, atît în cazul, sau mai curînd pe locul, în locul judiciarului, cît și în acela al jurnalismului.  Suprapunere, concentrare, reducție care constituie, literal și „tehnic” vorbind, o regresie, potrivit istoriei retrasate de Michel Foucault: ne aflăm, sau măcar sigur ne îndreptăm, din nou, spre stadiul ordaliei și al duelului. Adevărul revine din nou exclusiv părților. Or, tocmai de asta vorbeam de relativul anacronism, azi, al adevărului-constatare, care nu funcționează decît în sistemul actual, desfășurat, tardiv, evoluat, rafinat, al organizării justiției (și paralel, a jurnalismului), dar care este tot mai mult atacat, din urmă, prin reactivarea inconștientă, dar cu atît mai hotărîtă, a unor vechi etape, uneori nu doar antice, ci de-a dreptul arhaice, mitic-homerice, în care instanțele dreptului și ale adevărului erau suprapuse și subînțelese. Spre asta ne îndreptăm acum: spre o, literal, descoperire a adevărului performativ de sub constativ, de unde și senzația de groază apocaliptică.  Și tocmai de aceea spuneam că trebuie să ne adaptăm, să răspundem adecvat acestei regresii obiectiv istorice, nu atît prin a ieși din adevărul-constatare spre adevărul-luptă, ci reînvățînd tristul, dar realistul adevăr că adevărul ține de o luptă proprie, care aproape că nu mai poate fi delegată instituțional, care presupune, așadar, nu doar constatare (organizată instituțional), ci și expunere: nu ne mai putem încrede doar în constatare, aceasta s-a dez-obiectivat, fiecare se auto-constată performînd, trebuie să ne și expunem, dar nu doar din narcisism, ci moral, cu curaj, nu de plăcere și din răutate. La fel ca în analiza (în special, dar nu numai, derridiană, dar și bourdieusiană) a actelor de limbaj, constativul instituționalizant nu este niciodată pur sau singur, de sine stătător și acționînd de la sine, cu de la sine putere, el nu are de fapt și ca fapt „pur” nici o putere, el este întotdeauna impur și ne-singur, fiind însoțit și susținut, pe dinăuntru, ventrilocic, tocmai de performativ, de performare, pe care o acoperă.  Constativul, în procedura testimonial judiciar-jurnalistică de adevăr, a fost întotdeauna o acoperire și o fațadă „ideologică” a performativului „forței pure”, care azi, cu brutalitate, ni se re-dezvăluie. Pentru că tocmai o astfel de cădere a măștilor modernizatoare, civilizatoare (în sensul lui Norbert Elias) trăim azi. Așa că să nu mai facem iluzii, să trăim realist. Să continuăm, adică, să susținem constativul instituționalizat, ideal și idealist, al justiției și al adevărului în general, venind însă să îl întărim, tocmai pentru a-l apăra, cu o doză crescută de performativ, de expunere non-narcisică și anti-narcisică. Deoarece, pînă acum, expunerea este doar pasivă și extrovertită, defensiv-agresiv proiectivă: îl expune doar pe celălalt, iar pe noi înșine ne expune doar ca semn-marfă, de piață. A venit vremea să ne auto-expunem activ, etic-politic, nu doar economic-politic, cu curaj, pe noi înșine, nu doar delaționist pe alții. Să fim subiecții stabilirii adevărului, cînd justiția însăși e atacată. Să sprijinim, repet, constativul instituționalizat democratic al adevărului-dreptate printr-un aflux „regresiv” de auto-expunere curajoasă, de „curaj al adevărului”.  Se regresăm pentru a rezista și pentru a avansa. Așa cum contra-fac, de fapt, și adversarii noștri, cînd accelerează dematerializarea de-materializînd în ascuns, dar la propriu, pămîntul, solul și subsolul, spoliindu-le. Regresie de ambele părți, în sensuri, însă, opuse. Regresie contra regresie.  " ["post_title"]=> string(85) "Abuzarea democrației și adevărul adevărului (curaj contra rezonanță narcisică)" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(76) "abuzarea-democratiei-si-adevarul-adevarului-curaj-contra-rezonanta-narcisica" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-02-14 08:32:26" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-02-14 05:32:26" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=246762" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [12]=> object(WP_Post)#15236 (24) { ["ID"]=> int(246776) ["post_author"]=> string(4) "2608" ["post_date"]=> string(19) "2025-02-14 09:15:52" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-02-14 06:15:52" ["post_content"]=> string(1977) "Bătrînețe, haine grele Casa stă în trei surcele... Dar prin multele unghere Sînt povești de iubire și durere...   Și nu departe de casă Cînd seara se lasă Vrem s-o luăm înapoi Vecia se plimbă, în lesă, cu noi.   Șontîc, șontîc, bastonul Dă ritmul, dă și tonul... Dar gîndul într-o clipă E dus, de-o aripă...   Către o piază bună în care se răsfrîng Și pivnița și podul se urcă din adînc... Se naște o grădină! Este grădina lui! În ea se odihnește. Este a nimănui!   Dar pentru el ea este mai mult ca o moșie Și fiecare floare, muncită-n dușmănie...   *** Șandramaua abia se ține, dar soarta o răsfață Căci omul avansează cu Dumnezeu în față...!  " ["post_title"]=> string(25) "Bătrînețe, haine grele" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(21) "batrinete-haine-grele" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-02-14 09:15:52" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-02-14 06:15:52" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=246776" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [13]=> object(WP_Post)#15237 (24) { ["ID"]=> int(246726) ["post_author"]=> string(4) "4894" ["post_date"]=> string(19) "2025-02-13 10:29:22" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-02-13 07:29:22" ["post_content"]=> string(8107) "[caption id="attachment_246727" align="alignright" width="184"] Mihai DUȚESCU, Ca într-o povestire de Carver, OMG Publishing House, Alba Iulia, 2024, 50 p. [/caption] Trebuie să recunosc că m-a surprins puțin lipsa de reacții de întîmpinare la cel mai recent volum de poezii sub semnătura lui Mihai Duțescu, Ca într-o povestire de Carver (OMG Publishing, 2024). Și nu doar pentru certificarea cotei pe care autorul lui Uranus Park o deține, cît pentru recunoașterea valorică a unui volum care cred că este printre cele mai bune ale anului recent încheiat. De la Franceza un avantaj, Mihai Duțescu a creat un orizont de așteptare, în spațiul poetic, ce părea că se va încheia cu un abandon din partea acestuia, pentru a se dedica în exclusivitate prozei, unde deja acumulase un succes atît de public, cît și de critică, pentru recentul roman Bureți de fag. Însă lucrurile, din fericire, au fost contrazise prin această mică plachetă de poezie, trecută aproape neobservată, dar care ascunde cîteva detalii ce suscită interesul.  Ca într-o povestire de Carver vine la pachet cu un pariu extrem de riscant în ceea ce privește perioada de lucru a poemelor. Dacă ne uităm la datările de care sînt însoțite acestea din urmă, vom observa că Mihai Duțescu a scris nici mai mult nici mai puțin de un poem pe an. Luînd în calcul unitatea volumului, extrem de echilibrată, avînd o coerență a compoziției ce nu trădează nesiguranță ori pași greșiți, este un lucru destul de greu de realizat. Avînd o asemenea distanță în construcția poemelor, de cele mai multe ori aceste detalii privind siguranța în structură, ce nu lasă senzația unor corpuri străine, devin foarte greu de realizat. În schimb, în poemele de față, ce realizează, din construcții micronarative, o narațiune mai amplă, segmentată în secvențe ce pot fi desprinse și drept bucăți de sine stătătoare, relația dintre ele funcționează, îmi permit să spun, exemplar.  „Noul ruralism“ pe care îl anunță Andrei Doboș într-un comentariu însoțitor de pe copertă este doar o componentă ce marchează o particularitate a atmosferei volumului. Ea funcționează și în siajul unei tendințe, mai degrabă venită dinspre zona prozei, de a se apropia de spațiul rural, ca punct de diversitate în focalizarea unor tipare sociologice diferite, sincronizîndu-se cu un fenomen social al migrației dinspre urban către rural, pe care Mihai Duțescu însuși îl cartografiază din interior, ca un exponent care are acces la fenomen de la firul ierbii: „ajunși aici poate ar trebui spus că vorbim despre/ un sat oarecare/ unde o tînără familie din București a urmat/ exemplul altor familii/ și a cumpărat o casă cu grădină și livadă frumoasă“. Pe acest mulaj, el construiește diorame ale unei nostalgii aproape romantice, expunînd cadre de o înduioșătoare tandrețe. Poate suna ușor patetic, însă este o senzație pe care Mihai Duțescu o articulează fără a cădea în sentimentalimse deranjante, orchestrate artificial. Ciclul Octombrie devine un bun exemplu în acest sens, chiar din primul poem, unde secvența cu limacșii nu este o poantă ieftină, de un efemer umor voluntar, ci o ipostaziere a unei scene ce realmente capătă o individualizare fragilă a intimității: „aprindem neonul? l-a întrebat, și el s-a ridicat/ să-l aprindă/ după care ea a țipat scurt și i-a arătat ceva/ pe gardul de piatră/ sînt doi limacși, să ne calmăm, i-a răspuns el,/ și-a zîmbit/ fiindcă era exact ca într-o povestire de Carver“.  Octombrie funcționează aproape ca o colecție de stampe bucolice, avînd cromatica unor acuarele făcute de copii în acele picturi naive, dar care sînt atît de transparente în profunzimi. Experiența paternității este un alt punct de reper în ceea ce privește registrul tematic al lui Duțescu. Tot în Octombrie, un foarte frumos poem ce reflectă reacțiile dintr-un unghi al detaliului subtil, avînd un ritm desprins, parcă, dintr-o curgere a unui manifest, ce surprinde un vis al tensiunilor casnice; o cadențare specifică, asemănîndu-se cu sonorități din Whitman: „unii s-au trezit în același pat cu un copil foarte mic/ și de atunci dorm așa/ alții au dormit, s-au trezit, și acum nu mai dorm/ și dorm separat – și-și gătesc separat/ în aceleași oale pe care le spală cu rîndul/ pun etichete cu numele lor pe rafturi, iar albumul/ de poze îl ard/ și cenușa o împart în tăcere, cu grijă, la doi“. Capabil fiind, de asemenea, și de o atmosferă mult mai detașată, de proiecție ulterioară idealizată, unde totul capătă aspectul unei vieți tihnite, aproape o liniște manieristă, cu vădite accente burgheze: „să ascultăm muzică – sau și mai bine să/ cîntăm împreună/ de fapt doar ele să cînte la instrumente clasice/ așa cum învață acolo/ la fel de de fel de cursuri vocaționale superbe/ neapărat gratuite“. Asistăm la un proiect de viață, care se construiește odată cu parcurgerea volumului, ca într-o schiță riguroasă, de plan al unui desen tehnic. Visul și fotografia devin în aceste poeme nu instrumente de observație, ci părți integrante dintr-un regim de desfășurare cotidian. Este interesant cum această viață la țară combină cadrele de exterior și interior, permutîndu-le aproape permanent, pînă ajung la o hibridizare. Curtea exterioară devine un interior central, de o deosebită importanță: „ce-ar mai fi de zis?/ murele s-au copt/ și rugii ne-au invadat toată curtea“. Cadrul natural este asimilat interioarelor, devenind o prelungire a vieții casnice. O scenă ce se apropie de o raportare clișeică, cu copiii care adorm lîngă părinți, în pat, pe vreme de furtună, dar care, în versurile lui Mihai Duțescu, capătă subit o emoție greu de clasat, ce se transmite instantaneu și fără eforturi: „fiindcă în zilele și serile și începuturile astea/ de noapte/ aerul e groaznic irespirabil și într-un final/ vine ploaia/ norii coboară și tună și cerul se face de porțelan/ translucid/ ne trezim în țipete și confuzie/ și pînă la urmă ajungem să ne luăm fetele în pat/ lîngă noi“. Mihai Duțescu reușește să surprindă, în aceste poeme narative, dar care sînt tăiate în momentul oportun de imagini construite într-un lirism ingenuu, aproape de naivitatea sincerității, o serie de registre ale unei lumi ce este înțeleasă treptat, sub toate punctele ei cardinale de orientare. Unde temporalitatea capătă alte reliefuri, schimbînd percepțiile și scala de reprezentare, redînd în Ca într-o povestire de Carver un spectru de lentile fragmentate, prin care se reflectă într-o altă lumină momentele importante ale vieții, transformîndu-se într-un veritabil album de familie. " ["post_title"]=> string(32) "Ca într-o povestire de Duțescu" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(30) "ca-intr-o-povestire-de-dutescu" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-02-13 10:29:22" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-02-13 07:29:22" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=246726" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [14]=> object(WP_Post)#15238 (24) { ["ID"]=> int(246783) ["post_author"]=> string(3) "221" ["post_date"]=> string(19) "2025-02-14 09:25:48" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-02-14 06:25:48" ["post_content"]=> string(15885) "Mereu apar cărți de poezie dintre cele mai interesante, prin librării mereu descoperi plachete subțirele sau chiar volumoaie incitante. Nu știu dacă în România există vreo librărie dedicată exclusiv poeziei. Probabil că, din rațiuni financiare, nu s-ar susține, dar mai știi, cum pe la noi multe lucruri sînt sub semnul lui vicecersa, eu, personal, m-aș bucura să apară o astfel de librărie. Combinată cu anticariat, de ce nu. Am avea parte de multe bucurii. Autori cu nume grele, inedite, reeditări, antologii, plachete fel de fel, bunătăți dintre cele mai diferite. Să tot citești poezie. Să ne tot bucurăm că există poeți și poezie. Nu știu dacă pe TikTok este promovată poezia și sînt făcuți cunoscuți poeții – azi sînt, mîine nu mai sînt, au fost –, dar chiar și așa, printr-o simplă referire la existența lor sau prin rememorarea acesteia, tot am zice că se poate face o treabă bună. Pînă atunci, să ne oprim asupra a patru poeți și a versurilor lor. Un prim volum asupra căruia aș vrea să atrag atenția este semnat de Ion Caraion. O antologie bogată, cu poeme alese de alt poet de frunte al literaturii române (Dorin Tudoran), puse sub genericul Polen căzut pe nicio fericire (Editura Cartier, 2024, fotografii de Florin Lăzărescu). O ediție elegantă și atotcuprinzătoare sub toate aspectele ce-l privesc pe Ion Caraion (pseudonimul lui Stelian Diaconescu), după utila prezentare biobibliografică „Despre autor“ a editorului. Care ne mai livrează și date suplimentare despre autorul ediției, Dorin Tudoran, din care extragem la fel de interesante date despre poetul și omul de opinie care anul acesta va sărbători o vîrstă rotundă. Tot el semnează un text confesiv – „Să te scoli în miezul întunericului, să muți mai departe cetatea“ – analitic și comprehensiv despre omul cu o biografie contorsionată și gesturi culpabile, poetul/eseistul/traducătorul/diaristul/publicistul care a lăsat în urma lui o operă impresionantă. Dincolo de detaliile propriei vieți, atît de bine prezentate în drama unui om de un alt poet care-i citește și opera. Și-i acordă înțelegere. Nu e puțin lucru. Altfel, detaliile vieții lui Caraion sînt impresionante. Omul a trecut, poemele au rămas. O antologie realizată de Dorin Tudoran selectînd poeme din diversele volume, multe, publicate de-a lungul unei vieți chinuite și al unei cariere literare fracturate de sucelile istoriei și răsucelile unui om. Analiza și formulările lui Dorin Tudoran ne scutesc de alte comentarii. Poeziile lui Caraion: începînd cu Panopticum (1943), Omul Profilat pe cer (1945), Cîntece negre (1947) și teribilul grupaj pus sub genericul Poezii arestate (scrise între anii 1950-1960 și care au fost puse la dispoziția Muzeului Literaturii Române de către Serviciul Român de Informații). Trebuie menționată în mod expres și contribuția ilustrațiilor alb-negru ale artistului fotograf Florin Lăzărescu (n. 1974), care însoțesc și îmbogățesc vizual o carte de mare valoare nu doar literară, ci și artistică. Imaginile sînt la fel de impresionante ca și poemele lui Ion Caraion. După alte grupaje selectate din mai multe volume apărute între 1966 (Eseu) și 1980 (Dragostea e pseudonimul morții), volumul se încheie cu poeme dedicate lui Marin Preda și Romulus Dianu și cu alte fragmente din poeme răzlețe, nu mai puțin impresionante. Versurile finale: „Și vom pluti pe-oceane-puncte linii/ din texte ce-au rămas necunoscute,/ c-o liniște mai albă decît crinii, c-un rictus mai sever decît o cute“. Tare m-aș bucura ca acest volum să ajungă să fie citit de cît mai mulți. Chiar și de cei care nu citesc în mod special poezie. Czesław Miłosz (1911-2004) este un poet polonez care a căpătat faimă și recunoaștere internațională mai ales după ce a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1980. Polonezii au mai mulți premiați Nobel. Noi, românii, nici unul. Mai așteptăm, nu aduce anul ce aduce ceasul. Am dat întîmplător sau nu, parcă aș zice că nimic din ce ni se întîmplă nu este din hazardul acestei lumi, peste două cărți ale lui Miłosz. Am citit cîndva, admirativ, poeme de Tadeusz Różewicz. Așa cum ascultam Chopin. După 1989, parcă toate s-au schimbat. Nu mai citesc poezie decît sporadic. Și cum se nimerește. E bine, e rău, nu știu. Cînd dau iar peste volume de poezie mă trec toate nostalgiile. Nu știu dacă resuscitarea memoriei e poezie. Știm și nu prea știm ce e poezia. Miłosz este născut în Lituania, cu studii la Vilnius, apoi la Varșovia, este și  bursier la Paris, va lucra în diplomație între 1945-1951 – New York, Washington, Paris, unde va cere azil politic și va emigra în Statele Unite, acolo unde, în 1961, devine profesor de poloneză la Universitatea Berkeley din California. Așa s-a nimerit să dau peste două volume de poezie ale lui Miłosz. Acel ceva (Editura Tracus Arte, 2022, traducere din limba poloneză și note de Constantin Geambașu, prefață – excelentă și lămuritoare pentru cei mai puțin frecventatori de poezie – de Alexander Fiut) și antologia Cîinele de lîngă drum (Editura Integral, 2023, cu aceeași echipă de traducător și prefațator, Constantin Geambașu și Alexander Fiut). Nu prea pricep de ce poezia e mereu explicată și supusă analizelor de tot felul. Nu prea mă pricep să găsesc răspunsuri acolo unde e bine să nu lansăm interogații. Poezia ar rămîne cu nelămuririle ei eterne. Cîinele de lîngă drum este un volum eterogen, o incursiune la granița dintre poezie și proză, cum explică de-a fir a păr, cu detalii și argumente, Alexander Fiut. De citit și reținut cu atenție. Din volumul Acel ceva, care adună cîteva duzini de poeme publicate prin reviste în ultimii ani de viață ai lui Miłosz. Care n-a fost chiar scurtă. Norocul sau necazul poeților, care mor prea repede sau moartea nu se îndură de ei și-i obligă să mai trăiască. Extrag poemul Texas. Pentru că pare mai scurt, dar este semnificativ pentru ceea ce vrea să ne transmită. „M-am întors din Texas./ Am citit acolo poezii./ Nicăieri nu se plătește atît de bine ca în America pentru a citi versuri./ Am pus sub autograf data 2000./ Bătrînețea îți lipește picioarele ca o smoală groasă./ Mintea se apără, dar asta înseamnă conștiința./ Și ce să fac cu ea, cui s-o dezvălui?/ Cea mai bună strategie va fi să nu spun nimic./ Am cunoscut rușinea iluziei de-a iubi, urî, aștepta, năzui/ Și pot crede/ că am reușit să trăiesc viața“. Toate poemele sînt citabile. Și mai ales citibile. Pentru cei care nu stau pe TikTok, ar fi chiar o alternativă viabilă. Categorisit de contabilii istoriei literare românești ca optzecist, Liviu Antonesei (n. 1953) este o figură distinctă a Grupului de la Iași. Poet, eseist, prozator pe alocuri, publicist de primă mînă și polemist cu vechi stagii în faimoasa presă studențească de la Iași – Dialog și Opinia studențească –, nu în ultimul rînd om de radio și televiziune, ba chiar cercetător și cadru didactic la Universitatea din Iași, din care va ieși profesor emerit, semn că anii trec, doar poezia rămîne. Hodoronc-tronc – nu știu de unde provine expresia – îmi pică în mînă volumul Întotdeauna și încă o zi. Poeme 2021-2022 (Editura Eikon, 2023, cu o generoasă prezentare pe coperta cărții semnată de poetul Nicolae Coande, care se încheie cu fraza „Insesizabila sa poezie este una dintre cele mai vii și pregnante care se scriu azi la noi“, care nu ar fi departe de adevăr). Volumelul de față – unul dintre motivele pentru care admir poezia este și faptul că marea majoritate a plachetelor sînt de dimensiuni reduse și lesne de manipulat, intră ușor și într-o poșetă! – este structurat în patru cicluri: Povești filozofice apocrife cretane din AD 2021, Cealaltă parte a umbrei, Zeii ascunși în iarbă și În jocul sonetelor. Lirică de notație și meditație deopotrivă. Poeme trăite în spațiul grecesc, cu o notă aparte pentru Creta și locuitorii ei din speța lui Kazantzakis și Zorba al lui, melancolizate apoi de spațiul moldav, acel parfum pe care Iașii îl pot oferi lumii. Între capitala moldavă și Heraklion, Rethymno și Spinalonga, unde poposeau corăbii pline de marinari curajoși, iar azi divizii de turiști leneviți de soare și de bucătăria mediteraneeană, poetul moldav găsește resursele necesare renașterii lumii. Vrea să știe pe ce lume trăiește. Și de ce. Și dacă toate cîte ni se întîmplă au vreu sens. „Și s-a făcut dimineață și am deschis ochii.“ Realul și irealul își dau mîna dincolo de imaginile unei memorii veșnic la pîndă. Un frumos poem, Mașa desculță, îi este dedicat poetului Mircea Dinescu, un mare artist al cuvîntului, puțin citit și admirat ca poet, dominat de pamfletar și om al cetății. Cu gura mare, ieri ca și azi. „Mașa umbla desculță prin iarba grădinii/ casei de la Șosea, să nu poată vedea bucătăria/ în care poetul gătește cele șapte feluri din/ peștii pescuiți de el, despicați și curățați de el –/ Mașa de atunci… Poetul de acum, un satyr/ Ospitalier, care nu mai știe pentru cine/ pescuiește, nici pentru cine mai pregătește –/ cu gîndurile plecate acolo, plecate atunci!“ Nu mai lungesc pelteaua comentariilor mele, dar devine o certitudine că poeții ar putea fi mai bine mediatizați. Este cu totul regretabil că nu avem acces la multe dintre noile apariții din acest domeniu. Sau poate acum toate zburătăcesc pe net și nu sînt eu bine informată? O să întreb pe la vecini. Un alt reprezentant al optzeciștilor, dacă e să ne raportăm la clasificările și etichetările din literatura română a ultimelor decenii, este poetul Daniel Pișcu (n. 1954). Născut la Lupeni, județul Hunedoara, copilărind la Rîul Alb, ce frumos e în Țara Hațegului, nu-ți mai trebuie Bora Bora și Maldive dacă e să ajungi la Densuș și Sîntămaria-Orlea, Daniel Pișcu e absolvent de Litere la Universitatea din București, membru al faimosului Cenaclu de Luni, condus de regretatul profesor, criticul literar, de mare notorietate și în afara breslei, Nicolae Manolescu, membru al Uniunii Scriitorilor și PEN România, profesor și bibliotecar de-a lungul unei vieți de poet. Debutează cu volumul de poeme Aide-mémoire, la Editura Litera, cu o prefață a aceluiași veșnic încurajator de poeți Nicolae Manolescu. Mai multe volume de poezie, dar și proză (Cel mai mare roman al tuturor timpurilor) sau povestiri pentru copii (A venit un iepuraș, sună bine pentru toată lumea) sau eseu (Piața sfatului) duc toate la același poet care nu se dezminte. Versurile adunate în Acum și aici (Editura Charmides, 2024, sub auspiciile unui experimentat editor și animator cultural de la Bistrița, dincolo de coperta ce ne duce spre lumea mediteraneeană, unde în aceste zile fug locuitorii din Santorini de frica unor cutremure care ar putea repeta tragedia Atlantidei) sînt expresia unui hoinar melancolic, mereu pus pe șotii. Că este vorba despre Brașov, despre București, despre Neptun, Delta Dunării sau Berceni, ne izbim mereu de același dor de un acasă care e pretutindeni. O sensibilitate în alertă. Mereu printre alții, mereu jovial și iubitor de ceilalți, un eu poetic de fiecare dată pregătit să se bucure de viață. Cu tot ce cuprinde ea. Literatură. Geografie. Istoria ce le produce necazuri celor care fac noile programe școlare. „S-a lipit cu nasul pe geam/ precum Zorba/ cînd l-a ochit dintr-o privire/ pe scriitor…/ Și totul s-a reglat/ totul s-a dereglat.“ În această greu decelabilă dereglare și ieșire din normă vine și poezia și strigă ESTE! Și tot așa, mi s-a redeschis dorul de poezie, dincolo de ceea ce se întîmplă în cazul Nordis și cine va fi următorul președinte al României." ["post_title"]=> string(17) "Cărți de poezie" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(15) "carti-de-poezie" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-02-14 09:25:54" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-02-14 06:25:54" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=246783" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [15]=> object(WP_Post)#15239 (24) { ["ID"]=> int(246781) ["post_author"]=> string(3) "154" ["post_date"]=> string(19) "2025-02-14 09:21:33" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-02-14 06:21:33" ["post_content"]=> string(32977) "[caption id="attachment_246782" align="alignright" width="169"] Mariana Codruț[/caption] De Vovidenie, Cătălina s-a sculat mai devreme ca de obicei. Las` că nici nu prea pusese geană pe geană toată nopticica. Seara, cînd a intrat la el să-i ducă cina, să-i facă injecția și să-l pregătească de culcare pe don Bruno, l-a găsit cu televizorul deschis ca întotdeauna: acum se uita ca hipnotizat la un hamster băgat într-un maţ de sticlă, gros cam cît trupușorul lui şi cu multe coturi. Cică cercetătorii voiau să demonstreze ce flexibilă e șira spinării bietului animal: se putea întoarce în acel maţ! După ce alerga într-un sens, şi alerga, şi cotea, şi cotea degeaba, fiindcă nu ajungea la nici o ieşire, hamsterul se întorcea – dîndu-se peste cap, subţiindu-se, îndoindu-se – şi iar alerga, dar în celălalt sens, şi alerga, şi cotea, şi cotea degeaba. Orribile!, a zis Cătă acoperindu-și ochii. Questo sono io, sono io, cara Catalina!, a răspuns domnul, forțîndu-se să ascundă sub un mic rîs o amărăciune atît de mare, încît au trecut-o fiorii. Întorcîndu-se în cameră, s-a așezat pe pat cu mîinile în poală, rămînînd un timp stană de piatră. Simțind nevoia de un pic de alinare, și-a sunat bărbatul și i-a povestit scena. Fă-i și tu hamsterului tău vrăjile bătrînilor noștri din noaptea asta, poate-l ajută!, a îndemnat-o Nicu și Cătă a pufnit în rîs cînd l-a auzit spunîndu-i așa lui Bruno. După ce-a închis telefonul, gîndindu-se la obiceiurile de demult ale mamaiei din ajunul Vovideniei, Cătă și-a zis hotărîtă: hai, frate, să fac și eu la fel pentru sănătatea lui, să am sufletul împăcat că am încercat și asta! Așa că noaptea a urmat întocmai tradiția priveghiului românesc: s-a rugat și a bătut mătănii și seara, și la miezul nopții, și spre dimineață; a lipit o lumînare aprinsă de marginea unui borcan cu apă pusă „la privegheat” și a stat mai mereu cu ochii pe ea, temătoare să nu se stingă sau să se desprindă și să se întîmple vreo dăndănaie. Ba chiar a frecat ferestrele și ușile cu usturoi, să țină farmecele departe de casa asta!  Acum, încă buimacă în așternut, cu inima ticăindu-i, trage cu urechea la liniștea apartamentului. Cînd l-a auzit pe don Bruno tîrșîindu-și papucii dinspre baie spre dormitor, a răsuflat ușurată. Mergea ținîndu-se de pereți, dar încă se ducea pe propriile picioare să-și facă nevoile, nu accepta pempărși. S-a scuturat de gîndul care o încerca tot mai des în ultimul timp: cum va fi cînd nu va mai putea? Questo sono io, cara Catalina! S-a dat jos din pat, și-a pus halatul flaușat și a ieșit tiptil. A făcut duș în baia ei, frecîndu-și trupul cu mănușa aspră pînă s-a înroșit. S-a spălat și pe cap să nu-i mai miroase părul a fum de lumînare și a usturoi. În timp ce-l usca cu feonul, s-a urcat pe closet: numai așa putea să se vadă mai jos de brîu în oglinda de pe ușă, că în camera ei nu avea oglindă mare, și să iasă goală pe hol n-ar fi cutezat nici în ruptul capului... Doamne, ferește, ce-i mai crescuse fundul! Ai-ai-ai, ce ghiozdan are fata mea, de geme patul sub ea, își aminti – și carnea i se înfioră toată – cum glumise bărbatu-său, strîngîndu-i înfrigurat bucile la ultima lor revedere. Adică de Paști. Că pe atunci, cînd spăla vase cu Lili la o trattoria, au putut să mai tragă amîndouă o fugă în țară, pe urmă, aleluia: prin iunie, s-au angajat la niște bătrîni. Cătălina la don Bruno, bolnav. A avut badante bunicele înainte de a-l interna într-o clinică, o lămurise signora Federica, fata lui, care locuiește în alt oraș. Boala agravîndu-se, chiar dacă încet, într-o zi, tatăl a hotărît: Vreau acasă! Dacă e să mor – dar nu sînt pregătit, deci nu voi muri! –, vreau să mor în patul meu. Caută iar pe cineva să mă îngrijească, Federica! Și așa a apărut Cătă în viața lui. La numai cîteva zile după ce s-a mutat la el, bătrînul a zis parcă altcuiva că se uita pe pereți: sei carismatico, iar ea protestase: no, no, mi chiamo Cătălina!, făcîndu-l să rîdă cu poftă. Iar după vreo două luni de la angajare, tînăra femeie l-a auzit spunîndu-i entuziasmat la telefon fiică-si: am alături un adevărat înger păzitor, mă simt renăscut! Închizînd telefonul, s-a întors către Cătălina:  -Drept mulțumire pentru cum te porți cu mine, la toamnă, pe răcoare, te voi duce cu mașina să vezi Italia, tesoro!  Întorcîndu-se în cameră, Cătălina s-a îmbrăcat cu grijă: bluză albă călcată la marele fix, de te puteai tăia în gulerul și manșetele ei, vestă și fustă neagră din tricot. Că într-o zi ca asta nu se cade cu blugi și pulovăr la biserică, e sărbătoare mare pentru creștini! S-a pufuit pe cap și pe piepți cu apă de colonie, și-a pus cerceii și brățara de argint, brelocul cu cei doi pești de alpaca la cureaua ceasului și, gata! Mulțumită de cum arăta, și-a tras halatul pe deasupra și a pregătit micul dejun pentru hamster. Așa a gîndit, dar imediat și-a pus mîna la gură, ștergînd cuvîntul și înlocuindu-l hotărîtă cu domnu’! Pe care l-a și repetat de cîteva ori, ca să nu-l mai schimbe: domnu’, domnu’, domnu’! A orînduit frumos pe tavă vesela sclipind de curățenie: cuțitaș pentru unt, lingurițe, farfurie cu pîine prăjită, ceainic de porțelan și pahar de ceai, tot-tot-tot. Se făcuse ora opt, era timpul. S-a dezbrăcat de halat, s-a uitat fugar în oglinda din hol și, cu cana cu apă privegheată într-o mînă, a bătut încetișor la ușă. Cara Catalina, cara Catalina!, veni melodios răspunsul și ea a intrat. Domnul și-a întors din pat capul și chiar și prin semiîntuneric Cătă a văzut că era parcă mai palid ca ieri, cu nasul mai ascuțit ca ieri, dar cu același zîmbet larg. I-a răspuns zîmbind larg. Cu aerul dintotdeauna că nu se întîmplă nimic deosebit, a cules sprintenă de pe jos într-o pungă șervețelele antibacteriene folosite, prosoapele năclăite, bucățelele de hîrtie igienică pline de muci, flegmă sau scuipat și, înșfăcînd punga, a dus-o în baie. Revenind, înveli bine-bine bolnavul, trase perdelele și deschise larg una dintre ferestre, să iasă izul de medicamente și toate duhorile nopții. Of... A rămas în picioare, uitîndu-se în jur să vadă dacă mai e ceva în neregulă. Amestecînd cuvintele italienești cu românești și cu gesturi, i-a spus repede, ca să nu se răcească ceaiul, povestea zilei curente, 21 noiembrie, ziua sfîntă a Intrării Maicii Domnului în biserică. Și despre tradițiile din ajun din satele românești i-a vorbit cum a putut: priveghere, usturoi, apă sfințită... Și a arătat spre cană, rugîndu-l să bea. Iar el, poate pricepînd ce-a zis, a băut cîteva guri mici ca un copil ascultător. După care femeia și-a muiat degetele în ce rămăsese și a făcut cruce pe fruntea și pe obrajii galbeni, apoi pe deasupra trupului acoperit cu plapuma și spre toate colțurile camerei. El la rîndul lui i-a atins ușor cu palma obrazul bucălat, i-a dat deoparte cu blîndețe bretonul strălucitor și, primind direct în ochi lumina caldă și intensă din ochii ei negri, a zîmbit iar, murmurînd recunoscător: cara Catalina, cara Catalina! Femeia a închis fereastra, a ieșit și s-a întors cu tava cu micul dejun. - Vă las să mîncați, luăm medicamentele după. Și vă aduc îndată apa caldă, șervețelele igienice și prosoapele. Eu o să mă duc pe urmă la biserică, dar numai pentru vreo oră. Sper să nu vă plictisiți.          - Ah, i-a răspuns domnul arătînd plasma aproape cît peretele, o să mă uit la viața pămîntului și la minunile universului, știi doar că nu mă satur niciodată…  Știa, cum să nu, cum știa și că se uită pe ascuns la desene animate, că doar îl găsise de multe ori adormit cu plasma deschisă, iar Tom și Jerry, rățoiul și tot felul de alte drăcovenii, pe care băiatul ei de treișpe ani deja nu le mai servea, se smotoceau de mama focului pe ecran! Dădea sonorul la mai mic, dar televizorul îl lăsa tot deschis, să nu se rușineze omu` a doua zi. Și se retrăgea tiptil, oftînd: signor Bruno a dat în mintea copiilor! - A, și să n-aveți grijă, il prossimo anno sará un buon anno. Astă-noapte a nins puțin, e semn buuun!, a adăugat ea convinsă, cu mîna pe clanță. Domnul a rîs cu hohote enorme. La fel rîsese numai cînd întrebînd-o de ce nu se mărită maică-sa din nou, Cătălina i-a răspuns că la ei, dacă o femeie trece de șaizeci de ani, nici vîntul nu-i mai ridică fusta.   *** De dimineață, îi trimisese un sms lui Lili: poate vine și ea la biserică, că tare îi e dor să se vadă și să vorbească și ele ca oamenii. Fiindcă prin telefon, eh… vorbesc rar, că nu-și văd capu’ de treburi și nici nu se cuvine să trăncănești prea mult dintr-o casă străină. Lili i-a răspuns că da, vine. Lili, vecina din România! Prietena ei, ba chiar sora ar putea zice acum – ce-i drept, una mai coaptă, cu fată deja studentă. Ea o chemase în Italia cînd Cătă și bărbatu-său au rămas fără serviciu, că era venită dinainte și se acomodase, avea curaj. Tare bine i-a prins că vecina rupea deja binișor italienește și-a scutit-o la început de emoția întîlnirilor cu patronii italieni. Și împreună s-au mutat în anul acela dintr-un loc într-altul, împreună au trecut prin bune și rele, împreună au plîns și au rîs. Și iaca, nu se mai întîlniseră de aproape două luni! Nu erau de felul lor bisericoase, nu mergeau duminică de duminică la slujbă, dar oricum o făceau mult mai des decît în țară: preotul cel bătrîn strînsese cu blîndețe în jurul lui comunitatea, iar comunitatea, „mieluții arși de dor”, cu vorbele sale, se lăsase cu ușurință strînsă: că numai la biserică mai auzeai limba ta, mai găseai o vorbă bună sau o mînă de ajutor la nevoie…   Patru străduțe mai la deal, în vechea chiesa rumena se adunaseră mai toți cunoscuții: copii, tineri și mai puțin tineri, femei și bărbați. Îmbrăcați groscior, stăteau cuminți cu lumînările aprinse în mînă. Prin geamurile colorate de sus, raze albe și aurii, roz, albastre și de un verde pal, plouă pe fețele lor, pe mîini, pe haine. Cătălina o zărește mai în față pe Lili cu fecioru-său alături. Și cei doi au văzut-o, o salută dînd din cap și se întorc iar spre altar. Preotul deapănă povestea Vovideniei, aceeași pe care Cătălina i-o spusese acasă lui don Bruno. E sărbătoare a luminii, zi în care cerurile se deschid, iar dorințele voastre cele mai neprihănite se îndeplinesc la mare rugăciune, cum s-au îndeplinit rugămințile Sfinților Ioachim și Ana să fie părinți. Împăcați-vă dacă sînteți certați, iertați greșiților voștri și rugați-vă din adîncul sufletelor. Că numai așa suferințele și dorurile voastre, dragii mei cei pribegiți departe de țară și de cei iubiți, se vor alina!, strigă cu glas înalt părintele.   La ieșire, cele două prietene se prind strîns în brațe și lacrimile curg din belșug pe obrajii lor. Lili, pe nerăsuflate: Cătă, baba mea e-o nebună, a fost şefă mare cîndva și se poartă tot ca o şefă şi mult după ce-a ieșit la pensie. Chiar dacă nu pleacă mai nicăieri, nu uită să se îmbrace în fiecare zi din cap pînă în picioare, asortat ori în aceeaşi culoare, ca regina Angliei, dar o face pe ameţita cînd e vorba să fie atentă la alții. Să vezi: într-o zi, am auzit-o vorbind cu unu’ dintre prietenii ei – că pusese mobilu` pe difuzor și își șmăcuia la oglindă fața de schelet ambulant. L-a întrebat: ce mai face mama ta? Mama mea e bine, a răspuns acela, a murit acum o lună. Păi cum bine dacă a murit? Păi avea 91 de ani, a fost lucidă pînă în ultima clipă şi n-a suferit nici o zi: atac cerebral fatal. După un timp, iar l-a întrebat: ce mai face mama ta? Femeile chicotesc. Și, continuă Lili surescitată, după fiecare propoziție, după fiecare indicație, baba mi se uită drept în ochi și zice: daaa? daaa? Un da suitor şi ascuţit ca un burghiu care mi se înfige drept în frunte. Dacă nu m-ar plăti mulțumitor, aș da-o dracului urgent. Smiorcăindu-se în batistă: mai ales că mama pare să-și fi pierdut mințile. Bărbatu-meu nu poate s-o viziteze des, muncește pe șantier, doar știi. Ieri mi-a zis la telefon că a fost pe la ea: stătea cuminte pe marginea patului cu mîinile în poală, cu privirea pierdută, abia i-a răspuns la bună ziua. După ce Ion i-a povestit ce-am mai făcut noi cu toții în ultimul timp, l-a întrebat ce-am mai făcut noi în ultimul timp! A întrebat-o dacă o doare ceva – nu. Cînd i-a spus că s-a schimbat, ea l-a întrebat în ce fel. Că nu mai zîmbeşte, nu mai rîde. I-a răspuns că e sîngură, tare sîngură! Și, cum avea pe masă un clopoțel, că probabil se pregătește din noiembrie pentru Anu’ nou, bărbatu-meu a luat clopoţelu’, a sunat din el, a urat-o cu aho, aho, întinzînd apoi mîna precum copiii să-i dea colacu’ şi francu’. Doar atunci a zîmbit, biata mămăica mea! Și tare mi-i dor de ea, n-am văzut-o de la Paști...  După o lungă pauză, Cătălina, strîngîndu-și înfrigurată fularul în jurul gîtului:  - Eu fac zi de zi pe mine de frică să nu-mi moară în brațe hamsteru’… (tușind repezit)… signor Bruno a’ meu. Altfel, e om taaare-tare cumsecade, nu mă pot plînge de nimic.   - Ooof, se caină cu reproș cealaltă, ce vorbă! Amară-i străinătatea! Amărîtă viață să pleci de lîngă familie ca să speli la cur niște moșnegi pentru un pumn de bani nenorociți...  Mezinul ei începe să butoneze încruntat telefonul. Suflîndu-și nasul, mama schimbă iute vorba:  - Află, Cătă, că Vlăduț a’ meu e la înălțime: după orele de școală, îl ajută la treburi pe pictoru’ de la noua biserică românească. Știi, se construiește alta...  - Da??? Cum îl ajută?  - Păi, mestecă vopselele, spală pensoanele, oalele și tot așa. Poate fură meseria și ajunge și el pictor, face Lili luîndu-și feciorul cu tandrețe de umeri. A, și mai află că un sfînt pictat pe pereți va fi a’ nostru!  - Un sfînt va fi a’ vostru?, întreabă uluită prietena, ciulind urechea: ăsta-i semn bun!  - Da, contra bani, șapte sute de euro. Mă rog, popa de-acolo a făcut o reducere în contul muncii lu’ Vlad... Vrei să te prinzi și tu? Împărțim la trei suma și-o plătim în rate. Se merită, numele noastre și-ale neamurilor noastre vor fi pomenite în veci la fiecare slujbă.  Cătălina dă iute din cap, da, da, de acord. Și chiar atunci o sună pe mobil feciorașul ei. N-ar putea să-și explice de ce primele lucruri pe care i le-a zis ca răspuns la insistența lui să-i trimită tableta pe autocar, chiar săptămîna viitoare, a fost că a cumpărat cu Lili și Vlad un sfînt de pe peretele noii biserici românești și că-l vor plăti în rate. Și nici n-a priceput de ce băiatul a izbucnit în rîs, întrebînd-o: adică prima rată pentru cap, a doua pentru țîțe, a treia pentru burtă și tot așa, invers decît cu Ana meșterului?  - Ce, Ană, mă, ce meșter? Nu cunosc nici o Ană și nici un meșter, ce tot îndrugi acolo?, se supără mama. Hai că mă grăbesc la cumpărături, m-am întîlnit cu Lili și Vlad la biserică și trebuie să mă-ntorc acasă, moșneagu’ meu a rămas singur, săracu’. Vă sun eu la noapte! Hai, Lili, făcu agitată și confuză după ce închise mobilul, tre’ să cumpăr un pește pentru diseară.  - Da, că bine zici, e dezlegare la pește, răspunde cealaltă, lungind pasul. La intersecție, au tras încă un ropot de plîns îmbrățișîndu-se și sărutîndu-se și s-au despărțit.    *** În bucătăria îngustă și înaltă, cu toate cele trei becuri economice din tavan aprinse, Cătălina curăță peștele cumpărat viu: mișca încă și după vreo trei ceasuri, cît l-a lăsat în apă s-o aștepte să-și termine celelalte treburi. E bucuroasă că n-a înțeles ce-a spus creatura lunecoasă din mîinile ei cînd a spintecat-o – că doar preotul zicea că azi credincioşii înţeleg graiul animalelor! Clar că ea nu-i destul de credincioasă ca... Stă cu urechea ciulită la liniștea casei: nu are nimic nou ori ciudat. Primenit, hrănit sănătos la prînz, cu medicamentele luate la fix, cu camera aerisită, după siestă domnul stă, ca de obicei, la televizor. Ca pe urmă, înduioșat și entuziasmat ca un copil, să-i povestească ei: despre cum fac vidrele de mare pluta pe spate cu puii pe piept, suflîndu-le mereu în blăniță să rămînă înfoiată ca să-i apere de frig și udeală; despre cum un leopard de zăpadă singuratic, găsind în omăt pișatul unei femele, s-a tăvălit în el înnebunit de dorința de-a se împreuna; despre păsăruica aceea de cîteva grame, care bate din aripioare de mii de ori pe minut; despre o floare carnivoră, devenită noaptea hotel pentru lilieci; despre locuitorii dintr-un sat indian care, pe vremuri, închideau cucul în colivie ca vara să nu mai plece de la ei; despre faptul că încă nu se știe de ce cîntă cometele, și tot așa... Că don Bruno e îndrăgostit mortal și de planete, și de plante, și de animale, ba în tinerețe a scris și o teză de doctorat despre un lopătar, ceva, după ce s-a ținut scai de el vreo doi ani de zile, prin cine știe ce bălți!  Animale sau păsări de companie n-a ținut niciodată în casă domnul, dar flori, da, doar că s-au împuținat după moartea soției că, deh, nu avea nimeni prea mult grija lor. Ce s-a mai bucurat cînd Cătă a început să se ocupe temeinic de plante! Ce-o mai lăuda, cînd venea acasă din orășel ba cu un ghiveci, ba cu un bulb, ba cu niște semințe! Bobmarli în varianta vegetală!, a rîs înveselit foarte, cînd a adus ea odată un ghiveci din care curgea în toate părțile, așa ca o claie de franjuri creți, grași, țepoși! O specie de cactus, mă rog...  A terminat de răzăluit solzii, de scos mațele, de spălat bine peștele sub jet puternic de apă, acum îl crestează ca pe un acordeon, strecurînd felii de lămîie în fiecare crestătură, și-l întinde pe un platou. Se lasă pe taburet și curăță cartofii. La un moment dat, i se pare că unul mare, roz și butucănos deschide un ditai ochiul. O sepie-vampir!, se scutură femeia spăimoasă, pufnind apoi în rîs de propria spaimă. Taie cartofii felii, îi pune în tavă, toarnă ulei de măsline, adaugă bucăți de unt, presară piper măcinat, sare, verdeață și – la cuptor! Se trezește cîntînd încet: Luna știe, dar nu spune, multe taine de amor, petrecute și uitate în tăcerea nopțiloooor... Ce-i mai tremura mamaiei gușulița, cînd ajungea la nopțiloooor! Undește pe aragaz rondelele de ceapă și de usturoi, mestecîndu-le ușor cu lopățica de lemn. Mmm, miii-roaaase de te ia cu năbădăi! N-a ținut post, că nu-i la casa ei, păi da… Ooof, de Crăciun nu se poate duce acasă, azi a anunțat-o don Bruno că fata lui nu mai poate veni de sărbători să stea cu el și… Lacrimile îi curg spontan pe obraji, ca și la amiază, cînd a aflat vestea, dar se grăbește să le șteargă, să nu cadă în tigaie. O să mergi după revelion, că nu-i un capăt de țară, fato! Da’ să vezi la Nicu... Oprește focul, taie roșiile felii pe fundul de lemn și scoate tava din cuptor. Răstoarnă peste cartofii prăjiți o parte din ceapa și usturoiul călite, tapetează cu roșii, așază crapul deasupra, toarnă restul din tigaie și ce-a rămas din roșii, mai presară condimente și – iar la cuptor!  E cald, s-a încins și ea, deschide geamul: aerul proaspăt și rece dă năvală înăuntru odată cu luminile orășelului. Dedesubt, pașii trecătorilor scîrțîie în zăpada subțire. Luna se uită la ea printre crengi ca un ochi rău. Și undeva cam spre nord-est, departe, la vreo treizeci de ore de drum greu cu autocaru’… da, da… Se duce tiptil pînă la ușa bucătăriei, o deschide și trage cu urechea pe hol: televizorul se aude tare din dormitorul domnului. Că așa stă cu el, dat la maxim. Și cu lumina din tavan stinsă. Con la luce spento, cara Catalina, con la luce spento! Închide la loc ușa și se lasă pe un scaun să se uite cîteva clipe pe Facebook. Chiar atunci o sună bărbatul. Ca de fiecare dată cînd îi aude vocea, o podidesc lacrimile și dorul, dar nu se arată. Însă el nu se reține niciodată: că s-a săturat pînă peste cap de singurătate; că băiatu’ nu mai e copil să-l țină ușor în frîu, are deja treișpe ani și-i un căpos de n-ai treabă; că maică-sa îl toacă la cap să treacă mai des s-o vadă, cum îl toca și cînd era Cătălina acasă: aha, îl înțepa pe-atunci, mai dulce-i puța decît țîța! Azi zice că vrea s-o ia moartea cît mai repede și, cînd a sfătuit-o hîtru să se abțină să moară acum, că el n-are bani de înmormîntare, a început să bocească… Rata la bancă, da, da, sigur că a plătit-o, aproape toți banii din Italia merg acolo. Doar nu-i bătut în cap să-i cheltuiască aiurea, din firfiricii pe care-i cîștigă el lunar, și aceia nesiguri, n-ar face față… Se văd de Crăciun, nu? Iaca, nu, s-au schimbat planurile: doamna Federica nu mai poate veni să stea cu taică-său de sărbători, așa că rămîne pentru după… Așa, va să zică, hamsteru’ nu rămîne… Și el ce face, că la vîrsta lui e și el om, nu? Da’ ea nu-i om?, îi sare nevestei țandăra. Toată ziua spală și calcă cearșafurile, prosoapele și izmenele unui om pe moarte și freacă oalele, și faianța, și gresia, și șterge toate lucrușoarele de praf, și face cumpărături, și mîncare, și…  - Eu nu sînt om, că tremură inima-n mine de fiecare dată cînd intru în odaia ceea, de frică să nu-l găsesc țapăn? Că mă trezesc uneori în crucea nopții, dîrdîind și udă de sudoare fiindcă mi s-a părut că strigă, că mă strigă? Că într-o dimineață mi-a zis că m-a auzit noaptea tocmai din dormitorul lui, zbierînd prin somn? Eu nu sînt om?, întreabă hohotind Cătălina.  -      Eeee, da’ ce tot atîta frică, fată? C-o moarte toți sîntem datori, mai devreme sau mai tîrziu, doar știi… Hai, Cătă, liniștește-te, ia-o mai ușor. Sau schimbă stăpînii, pleacă de-acolo. - Nu mă mai plătește nimeni atît de bine. Și apoi, mi-e milă de el, e un om tare bun, iubește animalele și florile… - Atunci, asta e. În faza finală, o să-l ducă fiică-sa din nou la spital… Și zi, ai cumpărat cu Lili un sfînt? Ș-o să-l plătiți în rate?  - Ei, da, o nimica toată plata, și aceea pe bucăți. Da’ se merită, vom fi pomeniți în veci în biserica nouă!  - Bine, numai să ai grijă, fată, ca pomelnicul să fie cu nume, prenume, inițiala tatălui și localitatea, că pe mulți români îi cheamă ca și pe noi și te pomenești că se duce binele la ei, se hăhăiește bărbatu-său… Și cum? Mi-a povestit băiatu’ că sfîntu’ cela va apărea pe perete pas cu pas, odată cu rata, invers decît Ana lu’ Manole, care dispărea pas cu pas… Știi, Manole, meșteru’ care a îngropat-o pe nevastă-sa în zidu’ mănăstirii bucățică cu bucățică, de la picioare începînd, ca să reziste clădirea! Ea rîde ușurată: aha, acum își amintește legenda învățată în școala generală!  - Hai, Nicușor, mai vorbim și al’dată, că acum am multă treabă. - Biiiini, pa, făcu el tare, imediat șoșotindu-i în receptor: S-o lipit a mea de-a ta/ ș-o-ceput a tremura,/ tari bini mai era!  Un nebun, bărbatu-su ăsta!      Cînd a intrat cu peștele aburind pe tavă în camera domnului Bruno, pe ecranul cît peretele vorbea în engleză un om.  - E Braian, un fizician britanic, profesor universitar. Povestește istoria universului. Auzi, Catalina, cică universul s-a născut acum vreo paisprezece miliarde de ani, zice privind-o cu ochii holbați în spatele ochelarilor. Pufnește stupefiat: și înainte de univers ce-a fost? Mi se învîrte mintea în cap cînd mă gîndesc la… Ea a dat din mînă și s-a uitat la Braian cela, un băietan cu vorba dulce și o căutătură așa, ca de fată mare, care zîmbea tare cumsecade. Să nu-ți vină să crezi că e coșcogea profesoru’ universitar! Nici n-a terminat bine să-i potrivească bolnavului pernele sub ceafă și sub umeri, nici nu a pus bine tava pe suport și-apoi pe pat, că s-a pornit o melodie și camera s-a colorat dintr-odată toaaată în albastru, de parcă ei alunecaseră în apa mării sau într-un acvariu! Și pe plasmă, Doamne, ce grozăvenie de cer a’ lu’ Dumnezeu: cîîîîît hăul, cîîîîît lumea, liliachiu și roz și albastru deschis și negru și străbătut de o cărare luminoasă și bucșit de miliarde de stele scînteietoare care pîlpîiau întruna! Iar muzica aceea, nu știu cum, da’ te fura, te prostea, te înmuia… S-a zăpăcit toată, cotropită de o stare de parcă i se luase o mare povară de pe suflet. Fericire, da, fericire era ceea ce simțea și nu pricepea de ce și nici ce să facă ea cu așa ceva. Fruntea, udă de sudoare, a început s-o ardă – sigur mai văzuse ceru’ ăsta, dar oare cînd și unde? La mamaia în sat cînd era mică? La mare cu bărbatu-său? Fața domnului Bruno s-a luminat precum soarele de încîntare:  - Cara Catalina, noi, oamenii, sîntem copiii stelelor, știai? Pentru ca noi să trăim, o stea trebuie să moară!  Ea numai a chicotit ca de prostia dulce a unui copil, dar altceva n-a răspuns. Și au tăcut amîndoi lungi minute, învăluiți în lumina aceea de rai parcă izvorînd din pereți, în muzica blîndă a filmului parcă izvorînd din pereți și tulburată doar de vorbele șoptite ale britanicului acum dispărut de pe ecran, ca să nu acopere zarea. Aaah, și-a amintit: așa un cer se întindea deasupra lor, în noaptea de vară din excursia la munte cînd s-a drăgostit pentru prima dată cu bărbatu-său! Simțind c-o podidește plînsul, s-a ridicat iute de pe pat:  - Signor Bruno, mă întorc îndată să strîng masa și să vă pregătesc de culcare. Acum vă las să mîncați, poftă bună!  Cînd era deja cu mîna pe clanță, domnul, cu ochelarii ridicați pe chelie, a strigat cu voce limpede și fermă: - Cara Catalina, ți-am promis că-ți voi arăta Italia în toamna asta. Nu m-am ținut și nici n-o să mă pot ține de cuvînt, netrebnicul de mine. Dar te rog să nu uiți ce-ți spun acum: peste vreo șaizeci de ani, jur că te voi aștepta să-ți arăt paradisul, tesoro! mariana codruț " ["post_title"]=> string(20) "Cătă și hamsterul" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(17) "cata-si-hamsterul" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-02-14 09:21:33" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-02-14 06:21:33" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=246781" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [16]=> object(WP_Post)#15240 (24) { ["ID"]=> int(246772) ["post_author"]=> string(4) "3895" ["post_date"]=> string(19) "2025-02-14 09:07:18" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-02-14 06:07:18" ["post_content"]=> string(8236) "Cîteva evenimente care au avut loc la finalul anului trecut ne-au ținut pe toți cu sufletul la gură. Unele își fac simțite ecourile, altele fac parte dintr-un proces în plină desfășurare, iar cîteva par departe de a-și fi găsit rezolvarea. Cum-necum, începutul anului acestuia nu se arată ușor de priceput. Și să vrei să te uiți mai bine, și tot nu înțelegi pe deplin ce se întîmplă. De parcă vederea ar fi împiedicată și urechea surdă sau vorbele și-ar fi pierdut ori amestecat semnificațiile. Printr-un straniu joc al coincidențelor, ceața meteorologică ne-a dat și ea de furcă. A fost semnalată în mai multe țări, a îngreunat anumite operații și manevre, dar de ce ne-am lua de gînduri? La urma urmei, e doar un fenomen natural, perfect explicabil.  Beleaua nu e cu ceața naturală, ci cu cealaltă. Nu poți s-o vezi atîtea zile la rînd și în atîtea țări și să nu te simți copleșit sau îngrijorat. Ceața ca ceața, dar ce ne facem dacă începe să ți se pară că nu pricepi ceea ce vezi și auzi? Să fie oare ea de vină pentru cea de pe ochi sau din minte? E și mai îngrijorător cînd ți se năzare și că o bună parte din comunitate trece prin aceeași stare. O fi confuzie, o fi meteorologie sau un nou virus? Cum oare să se explice? De ce unii, mulți sau noi toți, nu prea mai pot vedea limpede? Te freci la ochi și încerci să pricepi, oare se întîmplă sau doar ni se pare? Derutante se arată și cuvintele, și imaginile, pînă și știrile. Explicațiile nu mai funcționează. Poate că nu e suficientă lumină sau poate că ritmul e prea alert, pare însă că nimeni nu mai are răbdare sau mijloace adecvate să priceapă. Ochii nu mai știu să distingă imaginea corectă de cea contrafăcută, urechea nu mai percepe clar sursa de sunet în corul aproape cacofonic de ecouri și distorsiuni. Cuvinte mari și grozave, folosite cu ușurință și repetate pînă la epuizare, au efect halucinant. Rostite de guri diferite, aceleași cuvinte, în aceeași limbă, capătă alte sensuri. Unii și alții le confiscă peste noapte și le revendică sensul, originea, direcția și calea. Cum să nu crezi că ai o ceață pe ochi, dacă se încurcă toate, dreapta cu stînga și pînă și punctele cardinale?  De aceea spun că mă nedumerește grozav ceața. Ea trebuie că e de vină. Nu poate fi altă explicație. Toate cele de mai sus (și altele, mai dihai) par să se explice prin faptul că ne înconjoară, apasă, învăluie și cotropește ceața, una venită de nicăieri și din toate părțile. Că doar nu ni s-a pus o ceață pe ochi și de aceea n-am mai fi în stare să vedem deslușit. Poate că e doar o întîmplare, o părere sau un accident faptul că le vedem pe toate ca prin ceață. Adică de ce, altminteri, nu le-am vedea limpede? Nu se poate să nu avem răbdare, chef, bună-credință sau știința să le descifrăm. Ori trebuie să mai curgă apă pe Dunăre pînă ne înțelepțim sau pînă ne învățăm lecția – care va fi aceea. Nu mi-o luați, rogu-vă, în nume de rău dacă tot bîjbîi aici, dar o fac tocmai pentru că – nu-i așa?! – paza bună trece primejdia rea, cine știe ce alte pericole ne mai pasc și ne trezim pe de-a-ntregul cu vederea împăienjenită, pierduți în negură ori rătăcind în pîclă pînă-n noaptea minții. Cînd se înfundă cărarea, pașii devin nesiguri. Cînd urechea te minte și ochiul te-nșală, mintea joacă feste. Nimeni nu mai poate vedea nici măcar lumina de la capătul tunelului, ce să mai zicem de linia orizontului, curcubeul sau ziua de mîine.  De-aia zic, nu are cum să fie așa. Nu noi sîntem aceia cărora ni s-a pus o ceață pe ochi, ca să vedem totul ca prin ceață. De vină e contextul climateric și meteorologic. Ceața aceasta, deasă și groasă, care ne-a cuprins pe toți încă de la începutul anului și nu se mai risipește. Și-atunci, haideți să stăm strîmb și să judecăm drept. Nu poate fi, nu trebuie să fie altceva decît un fenomen natural. Încă ne îngreunează vizibilitatea, ne dezorientează deplasarea și ne agită busola, dar ce avem de făcut este doar să deschidem ochii bine.  Dacă mă gîndesc, totuși, că ceață se explică prin latinescul caecias (vînt de nord-est), care vine la rîndu-i din caecus, „orb“, parcă simt cum mă trec iar fiori reci pe șira spinării. Era chiar să mă pierd cu firea cînd mi-a trecut prin minte că în Psaltirea pre versuri tocmită a lui Dosoftei, ale cărei rime le-am inventariat cîndva cu sîrg, ceață rimează cu greață (cu sensul de „greutate“, „apăsare“, „povară“, dar nu numai). Slavă Domnului, temerea nu s-a adeverit, rima ceață-greață nu e nici pe departe cea mai frecventă, ba chiar ceața apare de foarte puține ori și în pereche cu față (Dimpregiur nuor și ceață/ Sprejinesc svînta lui față), nicidecum cu greață (care, în schimb, pe lîngă față, intră în rimă cu viață sau dulceață sau povață). Era greu de crezut să nu fie nici urmă de ceață în Psaltirea lui Dosoftei, că doar ceața ne era cunoscută, de la „albeață pe ochi“ la „pîclă, abur care iese din pămînt și împiedică vederea“. Erau vremuri cînd nu ne speria prea tare ceața de afară, cît cea din noi, ca vătămare care ne deschide ochiul dinlăuntru. Acum, că am înțeles cum e cu ceața, mie să-mi spuneți, totuși, și ce s-a întîmplat cu măgarul. Nu știu cum s-a-ntîmplat, dar l-am cam pierdut din vedere. " ["post_title"]=> string(6) "Ceața" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(5) "ceata" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-02-14 09:07:18" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-02-14 06:07:18" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=246772" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [17]=> object(WP_Post)#15241 (24) { ["ID"]=> int(246769) ["post_author"]=> string(3) "179" ["post_date"]=> string(19) "2025-02-14 09:05:44" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-02-14 06:05:44" ["post_content"]=> string(17935) "[caption id="attachment_246770" align="aligncenter" width="540"] Operațiunea „Sabia“[/caption] Serialele din estul și sud-estul Europei nu se află, de regulă, între preferințele autohtone, așa cum rezultă din topurile publicate constant de cele mai populare platforme VOD de la noi (scurt spus, HBO și Netflix). E ușor de bănuit suveranitatea care îl încearcă, și pe această cale, pe român – condescendent sau direct disprețuitor față de producțiile vecinilor geografici, atîta timp cît are un acces „privilegiat“ la oferta marilor jucători de pe piața media mondială. În plus, momentul pe care îl trăim ne oferă constant dovezi despre capacitatea uimitoare a unei mari părți a publicului de a-și induce un sentiment intens de superioritate etnică, fără nici o umbră de justificare rațională. Evident, disprețul sau dezinteresul pe care producțiile media românești, cu tot cu țara înconjurătoare, îl recoltează din partea celorlalte comunități naționale de receptori este cel puțin egal. Dar nimeni nu e dispus să întoarcă ocheanul și să se privească pe sine de la distanță.  O asemenea așezare a lucrurilor e greu de depășit; hărțile mentale care o precedă și o întrețin (pe care Europa e împărțită, asemenea orașelor din perspectiva agenților imobiliari, în zone bune și zone proaste) sînt greu, dacă nu imposibil, de redesenat. Dar un oarecare efort de corecție a acestei inerții merită încercat, atunci cînd în discuție nu este calitatea delectării noastre de weekend, ci comunicarea unor informații și experiențe vitale. Iar serialul sîrbesc Operacija „Sablja“, produs în 2024 și difuzat de HBO, justifică un asemenea efort și o asemenea sporire voluntară a atenției. Titlul se traduce prin Operațiunea „Sabia“ și, în pofida aparențelor care trimit către senzaționalismul de duzină, el preia ca atare numele unei ample operațiuni a instituțiilor juridice și de siguranță publică de asanare a crimei organizate, declanșată în urma asasinării, în 2003, a prim-ministrului Zoran Đinđić. Doctor în filozofie al Universității din Konstanz, Đinđić ajunge, în septembrie 2001, la conducerea guvernului a ceea ce se numea pe atunci Uniunea Statală a Serbiei și Muntenegrului (secesiunea celui din urmă survine în 2006), în urma unui val de proteste populare și a coalizării a nu mai puțin de 19 partide. Evoluții al căror efect combinat va fi îndepărtarea de la putere a lui Slobodan Milošević. În perioada în care este situată acțiunea serialului, dictatorul comunist este deja deferit Curții Internaționale de la Haga, dar demonul crimei politice se ascunde în continuare în toate detaliile vieții politice a Serbiei. Pentru că acesta este mementoul esențial, extrem de relevant aici și acum, după aproape un sfert de secol de la evenimente, derivabil din serialul pe care ni-l propune televiziunea publică de la Belgrad: dincolo de corupție, precaritate, impredictibilitate, patriarhat mitocan, care definesc multicolorul carnaval balcanic dintotdeauna, se ascunde, pur și simplu, violența criminală devenită normă. Moartea sistematică, epidemică. Pentru că asasinarea lui Đinđić nu este decît punctul culminant al unui lanț de reglări de conturi între grupările de interese politico-mafiotice la cheremul cărora se găsea Serbia începutului de mileniu. Și asta la capătul anilor 1990, marcați de războiul – de fapt, de măcelul generalizat și dement – care a dus la destrămarea Federației iugoslave. Din această atentă reconstrucție dramatică a unei imense tragedii, cred că putem extrage două mari teme de reflecție. Una referitoare la rolul televiziunii publice într-o democrație liberală vibrantă, iar cealaltă referitoare la consecințele ultime ale delirului naționalist, care au, întotdeauna, de-a face cu violența, cu crima și cu moartea.  Așadar, prima chestiune: rolul televiziunii publice. Din bilanțul ultimelor decenii ale istoriei Serbiei, această instituție e departe de a ieși nepătată. Rolul ei în susținerea dictaturii lui Slobodan Milošević a fost (și este, din perspectiva timpului) perfect comparabil cu acela al Televiziunii române „libere“ din cei mai negri ani ai epocii postceaușiste. Cu consecințe încă și mai sinistre, totuși. Fiindcă, deși, indiscutabil, și colegii români s-au dovedit capabili să contribuie la stimularea isteriei și a violenței de masă (nimeni nu le poate nega contribuția la dezastruosul succes al mineriadelor), totuși, scara la care se lucra în federația în destrămare de la granița noastră vestică era aceea a războiului total și a crimelor împotriva umanității. De altfel, și astăzi studenții care acuză corupția actualului regim de la Belgrad și a tendințelor spre dictatura personală ale președintelui Aleksandar Vučić (a se vedea recentele proteste de stradă prilejuite de prăbușirea acoperișului gării din Novi Sad, bănuită a se datora unor afaceri oneroase cu Statul) văd în televiziunea publică unul dintre principalii lor adversari. Cu toate acestea, o producție atît de complexă precum serialul Operațiunea „Sabia“, care analizează în profunzime diferite straturi – sau „bule“ – ale societății și subtilele lor așezări reciproce într-un moment absolut tragic pentru națiune, este, totuși, girată moral și realizată de aceeași televiziune publică. E adevărat că, în mod surprinzător, creditele introductive nominalizează votiv, imediat după egidele caselor de producție implicate, pe nimeni alții decît pe Dragan Bujošević, director general al Radioteleviziunii Sîrbe, și pe Vladan Čkrkić, director de programe la aceeași Radioteleviziune – personalități marcante, fără îndoială, dar a căror contribuție personală la realizarea proiectului se alătură numeroaselor mistere ce rămîn neelucidate în serial. Asemenea obiceiuri ne amintesc, desigur, atît propria noastră înclinație otomano-balcanică spre temenele în fața pașalelor mai mici sau mai mari, cît și parfumul discret al birocrației comuniste, niciodată dispărut nici din instituțiile românești. Pe de altă parte, însă, este la fel de surprinzător gradul foarte înalt al libertății (și calității) de exprimare, de investigație și interogație acordat echipei care a lucrat la serial și, în primul rînd, tînărului regizor și scenarist Goran Stanković (cu studii în Statele Unite – o mare speranță a cinematografiei sîrbe). Fără îndoială că televiziunea publică este implicată în moștenirea sumbră și promiscuă a regimului ultranaționalist al lui Milošević, dar e remarcabil că reușește asemenea momente de independență de conștiință, și chiar de spinoasă distanțare critică față de sine.  [caption id="attachment_246771" align="aligncenter" width="540"] Operațiunea „Sabia“[/caption] Aș reaminti aici faimosul precept camilpetrescian: „Cîtă luciditate, atîta dramă“. Dar l-aș aminti pentru a-l întoarce, cu referire la funcția televiziunii publice, pe dos: „Cîtă dramă, atîta luciditate“. Pentru că luciditatea colectivă e organizată, și astfel întărită și sporită, prin dramă, prin spectacolul public. Aceasta este lecția fundamentală a tragediei clasice, parte absolut integrantă a democrației ateniene. Reprezentațiile teatrale din perioada Marilor Dionisii aveau rolul esențial de a pune cetățenii pe gînduri, de a-i înălța, de fapt, la adevărata demnitate de cetățean. Forța spectacolului tragic era dedusă din însăși calitatea sa publică, se năștea din condiția sa de instituție. Solidaritatea comunitară fiind dată nu de aceea că spectatorilor li se transmitea în mod uniform ce să creadă, ci de faptul că structura dramatică aducea laolaltă toate perspectivele – și, în special, pe cele incompatibile între ele – asupra unor chestiuni fundamentale, vitale. În special, televiziunile publice „nordice“, incluzîndu-i aici nu doar pe scandinavi, ci și (de fapt, în primul rînd) pe britanici, au asociat calitatea artistică și complexitatea etică și psihologică a ficțiunilor dramatice produse de ele cu pertinența și penetranța socială a subiectelor abordate. Și iată că, în condiții vitrege, de presiuni, tensiuni, ambiguități și culpabilități istorice, Televiziunea publică sîrbă se dovedește capabilă să se confrunte cu tragedia națiunii în forme artistice palpitante, dar și complexe, inteligente, convingătoare etic și emoțional. Ceea ce Televiziunea publică română nu este și nu a fost, în nici un fel și sub nici un raport, capabilă să facă. Gaura din steagul Revoluției din Decembrie 1989 a simbolizat o uriașă eliberare, dar s-a dovedit și o mereu actuală premoniție. Fiindcă acolo unde ar trebui să existe un focar de convergență reflexivă și emoțională – nu un spațiu al acordului generalizat, cum greșit se crede, ci unul al întîlnirii în atenție, în disponibilitatea de a înțelege – există, de fapt, un gol. Desigur, avem o pluralitate de forme în care narațiunile filmice produse la noi după 1989 au încercat să capteze și să „purifice“ dramatic tensiunile societății în care trăim, dar încercările au fost sporadice și private. Denotînd, chiar atunci cînd vorbim de certe reușite artistice, o anume incapacitate de a articula (fără a le confunda) privatul/ personalul cu publicul/ politicul. În orice caz, lipsa dramei convingătoare, penetrante, de anvergură, produsă de o instituție cu rol direct în articularea socială, așa cum se cuvine să fie televiziunea publică, ne poate da, într-o cît de mică măsură, și explicația gravei deficiențe de luciditate pe care o constatăm, astăzi, pe străzile și în piețele noastre.  Lumea în care trăim a evoluat, s-a maturizat și sofisticat mai ales în planul vieții private, dar în cel al manifestării și asumării publice a rămas într-un stadiu confuz, dacă nu de-a dreptul embrionar. Dacă ne luăm doar după indiciul capacității de a produce dramă convingătoare pe subiecte sociale majore, putem spune că o societate încă profund tarată de război, anarhie, violență politică și criminalitate, cum este cea sîrbă, are șanse serioase de însănătoșire. În timp ce noi, aparent mult mai integrați în lumea civilizată, sîntem, de fapt, atît cît (mai) sîntem, doar ținuți laolaltă de contextul european, formați din afară. Pedagogia imaginarului politic, pe care o poate administra eficient doar o instanță publică, este de neimaginat în condițiile românești – cu consecințe extrem de periculoase, pentru că locul gol este umplut de kitschuri din ce în ce mai grotești. Asta a fost partea socio-artistică a învățămintelor pe care le putem trage pornind de la Operațiunea „Sabia“. Pe de altă parte, însă, avem de meditat la realitatea pe care serialul o analizează și organizează cu mijloacele reconstrucției dramatice, în care ficționalul se îmbină profund cu fapte și personaje istoric-certificabile. În experiența noastră istorică sîntem obișnuiți cu fața ridicolă, uneori bonomă, alteori grotescă, a corupției, cu un modus vivendi în care cei mai mulți se știu cu musca pe căciulă (inclusiv „simplul cetățean“), în care decidenții se au unii pe alții la mînă și, în concluzie, păstrează o expectativă prudentă unii față de alții. Se urmăresc cu atenție, dar au grijă să nu se provoace altfel decît verbal, să nu ajungă la violență propriu-zisă și în nici un caz la asasinate comandate. Realitatea reconstruită de serialul de ficțiune al televiziunii publice din Serbia este însă una în care corupția se află în ofensivă, se apără cu ghearele și cu dinții, își dispută teritoriile în cel mai pur stil mafiot. De fapt, asistăm la un amestec suprarealist între instituțiile de forță legale și legitime (armata regulată, poliția, procuratura, trupele speciale, serviciile de informații), grupările paramilitare de „patrioți“ sau „haiduci“ (care, după cum se știe, au fost acuzate de Tribunalul Internațional de la Haga de implicare directă în acte de genocid în Bosnia și în Croația) și clanuri criminale „tradiționaliste“, bazate pe rudenie și pe comunitatea de origine (în loc de solidaritatea cetățenilor, funcționează solidaritatea, amorală, a consătenilor). N-am avut pînă acum în societatea noastră o expunere îndelungată la corupția asasină, direct amenințătoare pentru integritatea fizică a persoanei, ca și pentru instituții și pentru normele elementare de conviețuire socială. Dar e bine să medităm la acest exemplu din imediata noastră apropiere – la modul aproape alegoric în care entitatea cea mai liberă și mai prosperă a Europei comuniste de dinainte de 1989 a reușit să se transforme într-un veritabil infern. După cum creatorii serialului ne dau de înțeles, povara acestui eșec grandios, a acestei sîngeroase tragedii care murdărește pe toată lumea, este foarte grea și astăzi. E bine să privim drept în față un asemenea dezastru, o asemenea impregnare a societății cu amenințarea perpetuă a brutalității și morții, fiindcă, în acest moment, avem în propria noastră societate absolut toate ingredientele unei asemenea experiențe. Să le enumerăm, așadar: fanatism ultranaționalist, habotnicie, grupări paramilitare, rețele criminale, presă de scandal convertită rapid în canal pentru propagarea discursului urii. E foarte probabil că și tămăduitorismul ancestral (apelul la străvechi înțelepciuni analfabete ale legăturii cu natura) a jucat, ca și în fenomenul Georgescu, un rol în amalgamul ideologic exploziv al Iugoslaviei, fiindcă antivacinismul lui Novak Joković, de notorietate globală, nu vine de nicăieri. Din această perspectivă, trebuie să ne uităm cu atenție la providențialul „om elegant“, din care iese periodic mahalagiul psihotic, derbedeul, trogloditul gata să scoată ciomagul la orice umbră de ironie. Cei care au văzut în el expresia tipică a confecției securiste pentru export din anii 1980 nu au greșit cu nimic. Securistului de export i se construia o fațadă „elegantă“ – deși, chiar beneficiind de cea mai calificată garderobă, aerul lui era tot de garderobier. Aparența vestimentară putea fi fentată mai ușor, dar conținutul nu se putea adecva la comandă eleganței ambalajului: în comunicare, oricît s-ar fi străduit să se ascundă, bruta primitivă revenea mereu la suprafață. Avem și astăzi de-a face, deci, cu același tip de lup în piele de oaie, cu un individ fără scrupule, de o cruzime feroce, fără nici un fel de limite morale autentice. Kitsch-ul național-nutriționist pe care îl debitează constant nu este decît fațada completului amoralism politic. Față de o lume care „nu are moral și nu are prințip“ nu ești limitat de nici un fel de sistem de drept – deci, toate mijloacele sînt permise. De unde firescul cu care securistul nostru reșapat se înconjoară cu lideri paramilitari și legionaroizi cu configurații fizionomice și mentale de oameni de grotă și cu unii dintre cei mai abjecți lideri ai lumii interlope, aflați în centrul unor rețele criminale paneuropene, dezvoltate de decenii sub ochii blînzi, îngăduitori, cointeresați ai poliției autohtone. Acest individ nu poate fi comparat nici măcar cu liderii de extremă dreapta din Polonia sau Ungaria, și cu atît mai puțin cu cei din Franța sau Germania. Adevăratele referințe, dacă e să le căutăm în contemporaneitate, nu în trecut, sînt de găsit în fascisto-comunismul liderilor politici flancați de „nași“ paramilitari și mafioți din epoca destrămării Iugoslaviei. Configurația mentală a acestui individ este exact aceea a celor ce au declanșat măcelul iugoslav și care au organizat, mai tîrziu, asasinarea lui Zoran Đinđić. " ["post_title"]=> string(32) "Cîtă dramă, atîta luciditate" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(27) "cita-drama-atita-luciditate" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-02-17 13:05:03" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-02-17 10:05:03" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=246769" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "1" ["filter"]=> string(3) "raw" } [18]=> object(WP_Post)#15242 (24) { ["ID"]=> int(246684) ["post_author"]=> string(2) "84" ["post_date"]=> string(19) "2025-02-11 14:50:51" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-02-11 11:50:51" ["post_content"]=> string(13257) "Marina Voica și Stela Popescu, trupele anilor ’90 și cele ale anilor 2000, șlagărele pop optzeciste și teatrul de revistă. Remake, impersonare, retro-nostalgie. Universul lui Gabriel Sandu – în 10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul de la Mamaia (Teatrul de Stat Constanța), Adrenalină (Teatrul Excelsior, București) și, acum, Moarte la teatrul de revistă – e precis delimitat, ca și structura dramatică a textelor. Întotdeauna (pînă acum) într-o succesiune de istorii personale ale protagoniștilor, în succesiuni cvasi- ori integral de monolog, care le oferă, fiecăruia, scena în prim-plan și exclusivitate, actorul-dramaturg-regizor „tricotează“ o estetică camp (termenul lansat de Susan Sontag în 1964) – kitsch socialist sau de tranziție, elogiu al artificialului și închipuitului, al imitației și exagerării, neseriozitate foarte serioasă, ironie și lacrimogenie. Adevărul e că, fiind camp-ul în primul rînd expresia unei sensibilități, e foarte greu de „narativizat“, însă el ia adeseori, la G. Sandu, forma reabilitării imitației-omagiu și a revizitării în timp a pop-culturii, să-i zicem, low. Cea pe care o frecventăm, de regulă, cu oarece rușine culturală, noi înșine, departe de ochiul vigilent al poliției bunelor practici artistice (muzica, filmele și scheciurile TV ale perioadei comuniste, de pildă).      [caption id="attachment_246687" align="aligncenter" width="540"] Moarte la Teatrul de Revistă © Andrei Gîndac / Two Bugs[/caption] Moarte la teatrul de revistă e o producție a Teatrului „Stela Popescu“ din București – instituție recent înființată (în timpul mandatului de primar al Gabrielei Firea), inițial pribeagă (adăpostită în „mall-ul“ Palatului Copiilor) prin Bucureștiul cu prea puține săli de spectacol, acum în așteptarea ca noul ei sediu, fosta clădire a ArCuB de la Universitate, să fie consolidată și, de la bun început, în căutarea unui profil propriu, distinct. Nici pribegia – Moarte la teatrul de revistă, de pildă, se joacă la Metropolis, alte producții, la Nottara și tot așa – nu a ajutat Teatrul „Stela Popescu“ să-și găsească o identitate, nici faptul că încă nu e clar care e „specialitatea“ instituției sau că nu are un trecut ori o trupă cu „vedete“, iar repertoriul e o colecție pestriță de spectacole pentru copii, musicaluri, piese semibulevardiere, comedii clasice românești și „drame serioase“. Însă numele (pe care l-a primit încă dinainte de moartea, în 2017, a celebrei actrițe) are potențialul lui greu de ignorat, dar și greu de reactivat: ce ne facem cu moștenirea unei artiste cunoscute de aproape toată lumea vie/adultă a României contemporane, dar al cărei gen de excelență scenică – revista, vodevilul, varietățile – e, obiectiv vorbind, cam mort? Iar pe lîngă realitatea că stand-up-ul și musicalul au ocupat, între timp, spațiul de divertisment al revistei, oricum, în București există deja un teatru care chiar așa se numește, Teatrul de Revistă; ultima dată cînd am fost acolo, ce-i drept, înainte de pandemie, nu părea că varietățile sînt pe cale să-și trăiască o a doua viață glorioasă.   Acest taur îl ia de coarne Gabriel Sandu în Moarte la teatrul de revistă – prezumția de stare precomatoasă nu doar a ficționalizatei instituții a cărei poveste o spune, ci a practicii în sine a varietăților –, pentru a face, în același timp, un fel de microistorie a teatrului de revistă și a-i testa posibilitățile de reinventare. E, deci, un spectacol despre revistă, folosind convențiile și instrumentarul revistei și expunînd seturile variate de sfori care pun în mișcare „păpușile“ unui spectacol de varietăți. Elvira (Irina Cărămizaru) e directoarea unui teatru aflat la fundul sacului financiar, cu o trupă decimată, al cărei ultim factor de atractivitate pentru public pare a fi o talentată imitatoare a Stelei Popescu (Cristina Danu), altminteri, veșnic picată la admitere la Actorie (e, deci, „amatoare“) și sclava nefericită a infinitelor peruci à la Stela (pe tînără o cheamă tot Stela, ceea ce nu face decît să adîncească drama). La teatru au mai rămas și Miruna (Ana Ivan, actriță cu o voce senzațională, compensînd limitele dramatice), recurent demisionară și antagonista Elvirei, cu care e într-un conflict de lungă durată pe motiv de roluri principale, și Laur (Cristi Neacșu), jongleur și acrobat pe catalige, altminteri specializat în partener al Stelei pentru remake-uri de cuplete de Revelion cu Stela Popescu și Ștefan Bănică. Defazajul cultural al genului de revistă pe care-l practică cei patru e perfect ilustrat de melodia de debut, compusă de Andrei Dinescu, în echilibru fragil între nostalgic, ridicol și kitsch.   [caption id="attachment_246688" align="aligncenter" width="540"] Moarte la Teatrul de Revistă © Andrei Gîndac / Two Bugs[/caption] Soluția de salvare e Toma (Vlad Crudu), un puriu, entuziast și ambițios regizor venit direct de la Berlin, împreună cu echipa lui de mega-talentați și entuziaști trecuți prin experiența „iluministă“ a Occidentului (doi dansatori, plus coregraful Toni – Teodor Cauș, multicalificata Iulia, solistă, dansatoare și actriță – Elena Foriș – și Dima, dansator, circar, actor – Alex Burcă). Dacă Elvira e o nostalgică a corp-ansamblurilor, marilor distribuții și paietelor „de altădată“, Toma și ai lui sînt niște fîșneți ai reciclării decorurilor din rațiuni eco, dornici să facă „performanță“ și preocupați de psihologia, personalitatea proprie, starea de bine a performerilor. Decorurile „din existent“ – refolosirea elementelor de decor și a materialelor de la un spectacol la altul – sînt o traumă a austerității ceaușiste din anii 1980; puține lucruri nasc, în teatrul din România, clivaje cultural-civilizaționale mai vizibile între generații – Elvira și Toma – ca revenirea acestei practici sub forma preocupării pentru sustenabilitate. Același clivaj cultural e transferat de Miruna Croitoru și de Departamentul Modă UNArte în stilul costumelor – care opun lejeritatea adeseori seminudă, sportivă, relaxată a „berlinezilor“ tentativelor falitului teatru de a face, cum ar veni, din rahat bici și din vechituri, splendori șaptezeciste.   [caption id="attachment_246686" align="aligncenter" width="540"] Moarte la Teatrul de Revistă © Andrei Gîndac / Two Bugs[/caption] Spectacolul pe care-l vedem – cel creat de Toma și cel al creării în sine – e o construcție de revistă (o succesiune de momente vorbite și momente cîntate, în stiluri și convenții diferite – de la impersonări și cover-uri muzicale, la circ sau păpuși supradimensionate) pornind de la visele și coșmarurile performerilor. „Varieteu personal, autoreferențial“, cum spune Toma, însă unul care, prin intermediul Elvirei, ajunge să abordeze trecutul interbelic (marcat politic) al genului (din păcate, proiecțiile cu fragmente din Actorul și sălbaticii, lungmetrajul din 1975 despre Constantin Tănase în perioada legionară, se pierd parțial pe sub decor) și, prin intermediul coșmarurilor de traumă familială ale lui Toma, de exemplu, să chestioneze prezentul obsesiilor culturale (coșmarurile în cauză „lucrează“ pe tema supraexpunerii la muzica populară de TV).  Fără legătură cu recentele alegeri avortate (căci textul e scris anterior lunii decembrie, iar teatrul din România e de mult expus la diverse forme de atac pentru delict de lez-tradiționalism), latenta confruntare internă dintre conservarea formală a spectacolului de varietăți și reinventarea lui pe coordonate mai puțin formale se transformă într-un atac extern, cu amenințări scrise ca pedeapsă pentru întinarea nobilelor idealuri ale unei tradiții care, după cum s-a văzut, are ea însăși propria istorie de neconformitate. Finalul spectacolului alunecă într-o nerealist-absurdă aproape copie de Hamlet – prăbușind fără speranță sentimentul relevanței societale a teatrului alimentat de aparent externele amenințări.     Moarte la teatrul de revistă e, dacă existau pînă acum dubii, un spectacol de divertisment, cu un ansamblu de strategii metareferențiale care chestionează fie relevanța contemporană a mijloacelor teatrale ale revistei, prin supunerea lor la teste de fidelitate sau de alterare, fie „bucătăria“ profesională (printre altele, aspectele financiare – despre care n-aș putea garanta cîte „trec rampa“ pentru un spectator obișnuit, dar sînt tot mai recurente în teatrul contemporan local –, ierarhiile și conflictele interne ale trupelor, admiterea la Actorie și problema „talentului“ – e a doua oară cînd Gabriel Sandu pune pe tapet complexitatea traumatică și nerecunoscută a impersonării unor artiști, acea vocație specială de a „reproduce“ pînă la identificare fizico-vocală o vedetă – Marina Voica în 10 lucruri..., Stela Popescu aici, unde personajul Cristinei Danu o întrupează concomitent kitsch și remarcabil). Strategii metareferențiale care, pînă la urmă, sînt ele însele convenții într-o încercare, reușită, de a... face teatru nou „din existent“. Teatrul „Stela Popescu“, București (găzduit de Teatrul Metropolis) Moarte la teatrul de revistă  Regie, concept și text: Gabriel Sandu Coregrafia: Andrea Gavriliu Decor, grafică video, lumini: Miruna Croitoru Costume: Miruna Croitoru și Departamentul Modă UNArte Butaforie: Ana Udreanu și Sanda Mitache  Muzică și ambianță sonoră: Andrei Dinescu și Viorel Andrinoiu Cu: Ana-Maria Ivan, Vlad Crudu, Irina Cărămizaru, Cristina Danu, Teodor Cauș, Cristi Neacșu, Elena Foriș, Alex Burcă, Cristina Marin-Neagu, Florentin Munteanu" ["post_title"]=> string(38) "A doua viață a teatrului de revistă" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(35) "a-doua-viata-a-teatrului-de-revista" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-02-14 09:28:08" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-02-14 06:28:08" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=246684" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [19]=> object(WP_Post)#15243 (24) { ["ID"]=> int(246682) ["post_author"]=> string(4) "4940" ["post_date"]=> string(19) "2025-02-11 14:30:02" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-02-11 11:30:02" ["post_content"]=> string(13932) "[caption id="attachment_246683" align="alignright" width="300"] © Andrei VĂLEANU[/caption] Cea mai nouă premieră de la Teatrul Național „Radu Stanca“ din Sibiu a avut loc la Secția Germană și pune în scenă, în regia lui Eugen Jebeleanu, un text emblematic al dramaturgiei contemporane franceze, Juste la fin du monde (E doar sfîrșitul lumii) de Jean-Luc Lagarce, cunoscut publicului român mai ales prin ecranizarea lui Xavier Dolan, cu Gaspard Ulliel în rolul principal. Data premierei, 19 ianuarie, este și data comemorării morții lui Ulliel, o tandră coincidență și un discret omagiu adus referentului filmic al cineastului canadian. Povestea din text, dar și din film dezvăluie jurnalul clinic al nebuniei unei familii, o tranșă crudă ca o rană deschisă, in vivo, a nebuniei iubirii care se pierde în favoarea ambiguității și a resentimentelor. Pentru cei care au descoperit pentru prima oară textul lui Lagarce sau filmul lui Dolan, el este, în primul rînd, povestea unei absențe, a unei dispariții. Fiul cel mare (interpretat în spectacolul sibian de Marc Illich) a plecat de acasă, dînd din cînd în cînd celor rămași vești sub forma unor scurte cărți poștale, dar nu a mai fost văzut de atunci. Ceva pare să fi fost distrus de plecarea sa, ca o ruptură în devenirea viitoare a familiei, în trupurile tuturor celor implicați. Întoarcerea lui Louis reaprinde ceea ce – pentru a profita la maximum de absență – a trebuit să fie adormit, îngropat. Ce rămîne între oameni după tot acest timp? Fiecare personaj se va confrunta cu Louis în felul său, cu propriile așteptări, cu ceea ce și-a promis că va spune, dar poate că nu va spune, cu ceea ce apare pe moment, cu ceea ce trebuie reținut, trecut sub tăcere. Juste la fin du monde este povestea acestei zile, a acestei intersecții în care oameni care au devenit străini încearcă pe cît posibil să reia firul unei povești întrerupte. Mama (Johanna Adam), cu bretonul aranjat impecabil și costumul de satin albastru, este o femeie prinsă în bucla temporală a unei fericiri familiale trecute, despre care avem motive să ne întrebăm dacă a existat vreodată. Fratele (Gyan Ros), narcisist și brutal, este un pervers care-și petrece timpul pretinzînd a fi victima altora, pentru a se exonera mai bine de tortura pe care o aplică celor din jurul său. Cumnata (Viviane Havrilla/Malena Silberschmidt) este o femeie credulă și cuminte, care nu găsește cuvintele pentru a descrie suferința presupusă de împărtășirea vieții acestui bărbat. Sora cea mică (Fabiola Petri) este o tînără nesigură, în permanent conflict cu fratele ei psihopat, nostalgică după copilăria petrecută alături de fratele plecat de acasă, o galerie de monștri sfințind, prin contrast, eroul sensibil ridicat la rangul de martir. Pentru cei familiarizați cu referentul literar și cu cel filmic, e frapantă sensibilitatea cu care regizorul a topit într-o formă nouă, surprinzătoare, materia celor două puncte de plecare. Nu ai cum să nu remarci similitudinea de stil, afinitatea estetică ce le leagă pe toate: adaptată după piesa omonimă a lui Lagarce, scrisă în 1990, cu cinci ani înainte ca sănătatea dramaturgului să cedeze în fața efectelor SIDA, povestea evocă întoarcerea „fiului risipitor“ la familia sa, într-un mod deopotrivă ironic și sfîșietor. Louis, un scriitor de succes, se întoarce la familia sa după o absență de 12 ani. El se reîntîlnește cu mama, sora, fratele său și cu soția acestuia. Știindu-se condamnat de boală, vine să-și anunțe moartea iminentă, dar pleacă cîteva ore mai tîrziu, fără să fi putut face acest lucru, cu inima mai grea – sau, poate, dimpotrivă – decît atunci cînd a ajuns. Ceva trebuie spus, dar esențialul este redus la tăcere, iar noi asistăm neputincioși la combustia internă a nucleului familial. Personajele articulează cuvinte care ne par clare, dar în care intuim rădăcini complexe și dureroase. Puțin cîte puțin, povestea devine a noastră și în subtext regăsim un recognoscibil gust amar. Jean-Luc Lagarce pare să împrumute din ritmurile cotidiene. El știe mai bine decît oricine cum să ne vorbească despre incapacitatea noastră de a dialoga, despre greutatea celor nespuse. Scrisul său navighează constant între realismul cu accente romantice și reajustarea constantă a cuvîntului rostit, care își dezvăluie contradicțiile. Muzicalitatea sa ne atinge sufletele, iar limbajul este „naturalist“ doar în aparență. Este un teatru în care totul poate fi ghicit de la distanță; un teatru care pare simplu, dar ale cărui ocolișuri ne străpung inima, pentru că tăcerile vorbesc mai sigur decît cuvintele.  Inteligența textuală, dar și provocarea asumată a unui spațiu neconvențional, un depozit, un hangar din beton cu detalii metalice, rece, neutru, dar cu funcționalități multiple au permis binomului regizor/scenograf reprezentat de Eugen Jebeleanu și Oana Micu să reinventeze un spațiu și un performance fragmentat, itinerant și imersiv, în care spectatorul poate opera propriile selecții, poate reveni sau insista asupra unor detalii, personaje, imagini, creînd astfel un decupaj spectacular intim și personal. Fiecare element al acestei instalații este un indiciu care completează biografismul protagonistului, dar și o trimitere la cea a dramaturgului însuși: pe ecran rulează reportaje televizate despre SIDA din anii ’90, secvențe de film din Dolan, dar și din Un chant d’amour de Jean Genet, o prezentare neobișnuită, un fel de CV expandat al lui Louis, personajele lipesc pe stîlpi cărțile poștale trimise de către Louis, iar în cele din urmă, Louis scrie un graffiti, Ignorance=fear, care străbate ca un fir roșu compoziția spectaculară. Light-design-ul (Cristian Niculescu) unifică toate aceste spații-celulă într-o lumină crepusculară premergătoare morții, punctată cu accente de lumină albă, rece, resuscitînd calitățile evidente ale acestui spațiu industrial, postmodern. Regizorul a operat cîteva reducții pe textul inițial, decupajul textual spectacular fiind concentrat pe tirade-monologuri reprezentative pentru fiecare personaj, dar și o serie de replici între „cel reîntors“ și fiecare membru al familiei sale. Pentru aceste aparté-uri au fost create niște spații alveolare care surprind personajele în rutina lor domestică: masa de călcat care devine și locul în care se pregătește masa, desertul pentru „fiul risipitor“, intimitatea camerelor, o mașină teleghidată care devine o metaforă a pasiunii fiului rămas acasă pentru cursele nebune cu mașina... Aceste scene individuale sau unu la unu sînt completate și cu scene colective, care sporesc senzația de imposibilitate a unei întîlniri reale cu celălalt, neputința reconcilierii, cu excepția celei din final, care proiectează un ceremonial de înmormîntare, un moment de dans inspirat din estetica drag. În scurt timp de la începerea sa ne dăm seama că spectacolul-instalație ia forma unui ceremonial funerar, un drum spre Golgota cu opririle necesare, punctate de confruntări frontale, la capătul cărora se întrezărește viitorul mormînt al protagonistului. Astfel, un simbol central creat de regizor care devine un centru de gravitație pentru toate personajele este un patrulater de pămînt presărat chiar în fața spectatorilor, unde zac păpuși stricate, cadavre metaforice ale unei copilării pierdute, dar și un memento mori pe care fiecare personaj îl înțelege în propriul său fel. Pentru Louis, acest spațiu devine un pivot, de îndată ce el se reîntoarce în familia sa, devine spațiul său de joc, tocmai pentru a exprima la nivel gestual, ritualic ceea ce cuvintele nu reușesc să articuleze: el va muri în scurt timp, iar acesta este mormîntul său. Parcursul spectacolului este și travaliul unei morți anunțate, o reîntoarcere în sînul familiei este în același timp o îndepărtare și mai mare de iluzia unei comuniuni emoționale. Fiecare personaj rămîne singur cu propria nefericire, în ciuda ritualului final realizat la unison, ce ia forma unui moment coregrafic desprins din atmosfera tehno, underground al universului drag, completat de costumele negre, din dantelă și mătase sau piele, cu cizme de lac și tocuri stiletto.  Dispariția personajului principal este prezentă pe scenă încă de la intrarea spectatorilor în spațiul de joc, într-o formă simbolică, situată undeva, la mijlocul dintre un monument funerar supradimensionat și o aluzie la îngerii decăzuți din Angels in America de Mike Nichols: întins pe spate, mulajul supradimensionat al unui trup de bărbat al cărui chip seamănă/este cel al lui Louis domină scena ca o prevestire funestă, dar tandră, la care personajele se raportează pe întregul lor parcurs scenic. În final, în timpul ceremoniei funerare, trupul își primește aripa, îngerul e din nou întreg, iar noi, cei rămași, încercăm să avem o bucată din el, fie și doar o simplă atingere. Din punct de vedere formal, spectacolul combină efecte hipercinematice (parcursul actorilor care sugerează camera în mișcare, prim-planuri, close-up-ul) cu unele hiperteatrale (o modalitate de a păstra intriga în limbaj mai degrabă decît în acțiunea în sine și în relația dintre personaje), o abordare scenică mult mai modernă, schimbîndu-ne obiceiurile pentru ca emoțiile să fie stimulate cît mai direct, un spațiu puternic, dincolo de decor, care să creeze o intimitate între text și spectator. Astfel, în ciuda dramatismului său, reprezentația reușește să ne permită să pătrundem în sentimentele, oricît de distorsionate, ale fiecărui personaj. Dialogurile între personaje sînt în limba germană, cu traducere la cască în limba română. Spectatorii, situați în puncte diferite ale spațiului, au o percepție inegală a dialogurilor live, dar una unitară, permanentă a traducerii fluente și expresive (Patrick Imbrescu), iar această suprapunere de voci, timbre vocale, limbi ne lasă să auzim cacofonia înăbușită a dialogurilor care nu ajung niciodată să prindă contur și sfîrșesc prin a asurzi în epuizarea inanității lor. Limbajul, discursul este aproape programatic: miza reîntîlnirii, lucrurile rămase nespuse în trecut, remușcările, resentimentele, fiecare personaj va trăi ziua în felul său, exprimîndu-se cum poate mai bine, adică în bloc, în vrac, pe larg, cu ocolișuri sau, dimpotrivă, frontal, în fața lui Louis, martorul tăcut al tuturor acestor cuvinte. Cel care a venit să spună și, în cele din urmă, tace. Un potop de cuvinte care dă naștere la tăcere sau poate că invers, tăcerea lui Louis făcînd loc celorlalți.  Doar sfîrșitul lumii, ca expresie a imposibilului: „Dacă fac asta, va fi sfîrșitul lumii!“. Un om „încă tînăr“, în pragul propriei dispariții, sfîrșitul lumii sale, al universului său, al mediului său, al familiei, al comunităților sale... toate deodată! În cele din urmă, toată acțiunea din E doar sfîrșitul lumii este condusă de voința unică și de punctul de vedere al unei singure persoane: Louis. Prisma familiei în această montare este o reflectare a societăților noastre, cu intoleranța lor, cu retragerea lor, cu conflictele lor, cu dorințele lor, cu îndoielile lor, cu impulsurile lor distructive sau minunate, într-un du-te-vino emoțional. Într-o epocă în care domină renunțarea la ceilalți, să privim în jurul nostru, să rămînem treji, vigilenți, într-o furie sănătoasă – iată ce ne spune E doar sfîrșitul lumii. În ciuda modernității sale afișate, estetica lui Jebeleanu este mereu conectată cu o sensibilitate de ordin spiritual, cu structurile formale specifice ritualurilor ancestrale, o formă de escapism din banalitatea unui cotidian în care moartea sau iubirea sînt lipsite de sens." ["post_title"]=> string(55) "E doar sfîrșitul lumii. Cronica unei morți anunțate" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(50) "e-doar-sfirsitul-lumii-cronica-unei-morti-anuntate" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-02-14 09:28:17" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-02-14 06:28:17" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=246682" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "1" ["filter"]=> string(3) "raw" } [20]=> object(WP_Post)#15244 (24) { ["ID"]=> int(246767) ["post_author"]=> string(4) "5355" ["post_date"]=> string(19) "2025-02-14 09:01:59" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-02-14 06:01:59" ["post_content"]=> string(10154) "[caption id="attachment_246768" align="alignright" width="300"] Candelabrul de la His Majesty's Theatre (fotografie din arhiva autorului)[/caption] „Domnu’, vorbiți românește?“, mă ia tare femeia la controlul de securitate. „Da, spuneți!“ Încă de la scanarea biletului, îmi arătasem adormirea, agitînd aiurea pe cititor telefonul, motiv ca paznicul să mă maimuțărească. Iar tipa de la Pașapoarte m-a expediat cu ochi verzi ca pe-un strigoi. Parcă toată lumea din acea dimineață s-a uitat cîș la mine. Dar, în aeroportul din Luton, vameșul m-a chestionat cînd am pus înainte picior în UK. „13 years ago“, i-am spus. „A lot of things have changed since then“. Fie, dar musicalurile se cîntă la fel. Nu visam că o să văd în zile consecutive două, aveam bilete la Fantomă doar. Însă la capătul a cinci ore de British Museum, în care după frizele de pe Acropole am și prînzit – o pizza delicioasă, cu mult spanac –, drept compensație pentru zonele dedicate Japoniei închise în nas, m-am încumetat să merg și la Wicked. Apollo Victoria Theatre cel tapițat și drapat verde era la doi pași de cazarea cu lenjerie kaki. Revelatoare s-a dovedit mai cu seamă povestea, antipovestea, reabilitarea vrăjitoarei de la Apus, cea verzulie și rea, în opoziție fățișă cu G(a)linda cea zurlie ca ea. În rest, numere vocale inegal susținute, glasuri de mîna a doua. Motiv să văd la întoarcere filmul recent, care face furori. A doua zi, The Phantom of the Opera, un clasic obligatoriu de văzut la el acasă, la trei pași de National Gallery, în inima West End-ului londonez. Jumătatea de mască imaculată se poate zări din Trafalgar Square, cocoțată la colțul străzii cu His Majesty’s Theatre, acolo unde show-ul se joacă și cîntă fără întrerupere din 1986 (exceptînd perioada COVID-19), cu ultima distribuție schimbată în 2024 – soliștii probabil că visează non-stop „negura muzicii nopții“. Deși restrînsă postpandemie, capodopera lui Andrew Lloyd Webber, după romanul pseudo-gotic al jurnalistului Gaston Leroux de pe la 1910, rămîne o producție grandioasă, care a definit musicalul așa cum îl știm astăzi, într-o parodie hipermodernă la adresa Operei cu decorurile și mizele ei pretențioase. Voci una și una, depășind orice așteptare în urma serii anterioare; Christine Daaé (Lily Kerhoas) a fost proaspătă, tenorul Dean Chisnall, incisiv pînă-n plăsele. Efectele speciale – candelabrul devenit personaj, flăcările, difuzoarele dispuse cumva stereofonic de jur-împrejur, împușcăturile – și-au făcut de cap. Încet-încet, am început să trasez paralele cu Wicked: și fantoma părea făcută să fie rea de către semeni, ca pentru a demonstra teza lui Sartre că infernul sînt ceilalți; în plus, protagonistul demonic venise pe lume cu un defect (facial) întocmai ca vrăjitoarea heterocromă. Dacă Vrăjitorul din Oz – cartea din 1900, apoi adaptarea muzical-cinematografică din 1939 – venea cu antiteza morală wizard (masculin, pozitiv – tipul face pe interesantul, însă, de fapt, e un șarlatan) versus witch (feminin, adică mai ales negativ), Wicked: The Life and Times of the Wicked Witch of the West (în traducere proprie: Afurisita. Viața și vremurile afurisitei vrăjitoare de la Apus) e un roman revizionist publicat în 1995 de Gregory Maguire și transpus în 2003 pe Broadway, într-un musical premiat cu Tony, la rîndul său metamorfozat într-un lungmetraj bipartit, cu prima jumătate, corespunzătoare întîiului act, lansată în noiembrie 2024. Astfel, wicked poate funcționa ca un verb la diateza pasivă: Elphaba – prenume datorat inițialelor autorului misogin L. Frank Baum – e înrăutățită de către cei buni de la natură, din oficiu. La noi, ca la nimenea, Wicked s-a echivalat prin Vrăjitoarele, cînd s-ar fi cuvenit, ca mai sus, Afurisita, un adjectiv unu la unu cu originalul (rău/ ticălos/ blestemat și poznaș, plus abil, dat naibii), de care s-a fugit ca tămîia de drac. (Unde ești Margareta Nistor, să ne mai plimbi ursul?) Ceva greu de redat evidențiază talentul, tocmai fiindcă unui traducător i se dă șansa rarisimă să fie în sfîrșit creator, nu doar un robot a cărui muncă, pînă la punctul de după rutină, o poate face – spun gurile tot mai rele – și un asistent AI. De multe ori, un titlu de film se dovedește (act) ratat, conform lenei și comodității tipic autohtone. Se practică și la case mai mici, în special editoriale. Spre exemplu, La Passe-miroir de Christelle Dabos, tetralogie fantasy apropiată de universul din Oz, cu orașul său de smarald. În cazul acestei serii, Editura Humanitas (colecția „Junior“) s-a încăpățînat să prefere ca titlu o găselniță ieftină și simplistă ca Vizitatoarea din oglindă via alogenul The Mirror Visitor, în loc să accepte propunerea jucăușă venită din partea unuia dintre tălmăcitorii înșiși, anume Colindă-oglindă: compoziție mai în spirit și literă, ce i-ar fi făcut imediat cu ochiul micului public pentru orice redactor cu minime urechi muzicale. Nici poveste. O succesiune de litere și semnificații superioară atît originalului, cît și etichetei de împrumut s-a văzut respinsă fără cale de atac, printr-o punere în fața faptului împlinit, exclusiv din rațiuni comerciale. Sînt absolut convins că volumele în cauză (s-)ar vinde mai bine cu titulatura autohtonă purtînd rezonanțe de basm. Încă nu e tîrziu. Aterizat cu bine, am văzut Wicked, pelicula răsplătită recent cu un Glob de Aur, la secțiunea Cinematic and Box Office Achievement, și cu șanse la Oscar: zece nominalizări, între care pentru cele două actrițe-interprete – meritau ambele în rol principal –, Cynthia Erivo, respectiv Ariana Grande. Mai mult sau deloc stereotipic, performanțele crossover-the-rainbow personifică desăvîrșit răutatea isteț-fîșneață împiedicată să fie bună taman de contrapartea-i supralicitată, o bunătate naiv-neroadă și blond-împiedicată. Nu-i de mirare că Fiyero, comis de Jonathan Bailey cu adorabilă naturalețe, le face curte cu brio amîndurora. Se exemplifică la fiece pas definiția kitsch/ camp/ cîș-ului, versiunea trecută cu vederea și sub tăcere a unei povești de adormit copiii și sculat părinții, varianta nespusă, împotriva clișeului, în oglindă. Iar cu hitul final, Defying Gravity, compozitorul Stephen Schwartz își dă măsura talentului, prefigurînd linia melodică imaginată de Hans Zimmer în ascensiunile din Man of Steel. Parcă și muzical vorbind, Elphaba zboară mai convingător decît Superman. O face pînă cînd va da cu capul de curcubeu, în partea secundă a filmului, așteptată pentru noiembrie viitor. Absorbind cu totul a patra culoare din ROGVAIV – cea de la mijloc, din vîrf –, se va dizolva, în cele din urmă, și Afurisita de vrăjitoare de la Apus la prima picătură de ploaie pătrunsă prin pălăria țuguiată neagră, la fel cum din Fantoma de la Operă nu va fi rămas decît masca albă. Iar noi, pînă la aniversarea viitoare, să continuăm pe un ton bun!" ["post_title"]=> string(23) "Fantoma de sub curcubeu" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(23) "fantoma-de-sub-curcubeu" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-02-14 09:01:59" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-02-14 06:01:59" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=246767" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [21]=> object(WP_Post)#15245 (24) { ["ID"]=> int(246729) ["post_author"]=> string(4) "5400" ["post_date"]=> string(19) "2025-02-13 13:13:22" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-02-13 10:13:22" ["post_content"]=> string(6268) "[caption id="attachment_246731" align="alignright" width="210"] Nicolae MĂRGINEANU, Mărturii asupra unui veac zbuciumat, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2024, 580 p.[/caption] Intitulat expresiv Mărturii asupra unui veac zbuciumat (ediția a treia, cu un bogat aparat de note la finalul cărții, Editura Școala Ardeleană, 2024), volumul de memorii scris de Nicolae Mărgineanu reprezintă o incursiune profundă într-o perioadă tulburătoare din istoria României. Fiind unul dintre cei mai distinși psihologi români și un supraviețuitor al persecuțiilor politice din timpul regimului comunist, Mărgineanu îmbină narațiunea personală cu ample reflecții istorice, în vederea creării unei lecturi inedite. Scrisă într-o manieră potrivită unui academician de renume și abordînd o sinceritate dezarmantă pe alocuri, lucrarea de față impune reflecții temeinice asupra complexității evenimentelor istorice și a impactului lor asupra vieții individuale și colective din spațiul românesc.  Mărturii asupra unui veac zbuciumat impresionează prin caracterul proteic al registrului narativ, cartea fiind construită dintr-o serie de evenimente înlănțuite cronologic. Fiecare episod focalizează un moment esențial din devenirea autorului, care se desfășoară pe fondul unui „veac zbuciumat“. Firul roșu urmărește anii formativi ai copilăriei, petrecuți într-un sat din Transilvania, și începuturile educației, trece prin mediul academic clujean și studiile de specialitate pe care autorul le parcurge în Leipzig, Hamburg și Berlin, apoi urmărește ascensiunea sa ca psiholog și cariera academică, marcată de activitatea impresionantă de cercetător științific și bursier al Fundației Rockefeller, încheindu-se cu momentul încarcerării și perioada îndelungată de detenție sub regimul comunist. Arestarea sa injustă tulbură cititorul prin detaliile vii ce conturează suferințele fizice și impactul psihologic al asupriților, dar și condițiile inumane, cruzimea arbitrară a gardienilor; la polul opus, camaraderia și loialitatea dintre deținuți. Deopotrivă cu relatarea experiențelor trăite, Mărgineanu comentează asupra dimensiunilor sociale, politice și istorice ale vremii, prezentînd cum acestea au remodelat viața cotidiană, aspect care conferă o autenticitate aparte volumului.   Un episod semnificativ care trebuie menționat este momentul arestării și interogării de către agenții regimului comunist de represiune. În contextul epurării intelectualilor, inițiat odată cu schimbarea regimului, Mărgineanu este arestat pe baza unor acuzații fabricate. Momentul reflectă o absurditate tipică regimului comunist: întrebările sînt ilogice, iar anchetatorii ajung la concluzii iraționale, neluînd seama de răspunsurile acuzatului. De precizat este și modul în care i se desconsideră drepturile de bază ale oricărui stat democratic, căci interogarea se face fără a-i fi permisă apărarea (orice intervenție a autorului în încercarea de a se disculpa este taxată printr-un gest crud de violență fizică) și se recurge la diferite forme de intimidare, atît fizice, cît și psihologice, pentru a se ajunge la rezultatul dorit. Scena devine memorabilă, deoarece ilustrează treapta cea mai de jos a dezumanizării impuse victimelor unei societăți oprimate.   Volumul se dovedește a fi un exemplu remarcabil al memorialisticii autobiografice. Lucrarea prezintă un stil narativ clar, concis și echilibrat, fără a cădea în capcana exagerărilor sau a polemicilor retorice. Așa cum am menționat anterior, textul este organizat în mare parte respectînd principiul cronologic, ceea ce conferă fluiditate discursului, dar prezintă și anumite digresiuni tematice care îi atribuie o dimensiune suplimentară. Un punct focal este necesar a fi acordat și folosirii arhaismelor și a regionalismelor. Prin folosirea activă a acestor termeni, Mărgineanu reușește să îmbogățească considerabil textul, contribuind la conturarea culorii locale și la verosimilitatea relatării. Totodată, un punct forte al volumului se dovedește a fi perspectiva lui Mărgineanu asupra fenomenului comunist din spațiul românesc. Prin calitatea sa de academician și de psiholog pionier în România, relatarea sa devine cu atît mai valoroasă cu cît contextualizează – din postura de participant direct – poziția intelectualului suprimat de către un regim opresiv. În aceasă manieră, Mărgineanu își justifică încă din prefață decizia de a-și scrie memoriile, gest pe care îl consideră o datorie patriotică și care servește la fixarea în timp a unor evenimente de anvergură pe cît de violente, pe atît de vitale pentru istoria și pentru destinul României. Ceea ce psihologul Nicolae Mărgineanu reușește să realizeze în Mărturii asupra unui veac zbuciumat este o portretizare aparte a unui regim totalitar care a marcat pentru totdeauna soarta colectivă din spațiul românesc și destinul individual al unuia dintre cei mai importanți gînditori români ai secolului al XX-lea. Prin dimensiunea sa proteică și modul în care autorul alege să creeze un discurs, îmbinînd fluid introspecția personală cu analize istorice și reflecții asupra moralității, autorul realizează un volum devenit de referință în literatura autobiografică românească." ["post_title"]=> string(75) "Istoria României în secolul al XX-lea văzută de un intelectual ardelean" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(71) "istoria-romaniei-in-secolul-al-xx-lea-vazuta-de-un-intelectual-ardelean" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-02-13 13:13:22" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-02-13 10:13:22" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=246729" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [22]=> object(WP_Post)#15247 (24) { ["ID"]=> int(246773) ["post_author"]=> string(4) "4722" ["post_date"]=> string(19) "2025-02-14 09:12:20" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-02-14 06:12:20" ["post_content"]=> string(11875) "[caption id="attachment_246774" align="alignright" width="300"] Isonokami-jingu, Tenri, Prefectura Nara[/caption] Priveliştea oferită de plăcuţele votive ema cumpărate şi lăsate la temple în Japonia este şi în zilele noastre impresionantă. Cu forme variate şi uneori în culori vii, ele atîrnă ciucure pe suporturi speciale, confecţionate şi aşezate în locuri destinate lor, constituind, pentru aceia care le lasă acolo, un mediator prin care adresează zeităţilor nu numai rugi (dorinţe) în speranţa că vor fi ascultate şi împlinite, ci şi cuvinte de recunoştinţă pentru ajutorul acordat. Ele există pentru că, aparent, îi degrevează pe oameni de anumite griji şi probleme; ele pun accentul pe necazurile şi nevoile imediate, fiind totodată înţesate de emoţii şi trăiri. Pînă nu le aruncăm o privire, ne-ar fi greu să ne închipuim cît de variat pot fi exprimate vizual atît dorinţele, cît şi mulţumirile pentru împlinirea lor. La ema s-a ajuns pornind iniţial de la ofrandele de cai (îndeosebi albi) aduse zeităţilor de la templele şintoiste la momente de sărbătoare, deoarece calul era considerat vehiculul lor. Fiind costisitori, caii au fost treptat înlocuiţi cu căluţi din lut sau din lemn şi, începînd cu secolul al XII-lea, au devenit frecvente tablourile votive din lemn, mai mici sau mai mari, pe care s-au pictat la început doar cai. De aici şi denumirea de ema – „cal pictat“. La ema de dimensiuni mari, chiar dacă rugile către zei par uneori personale, majoritatea au caracter social. Fiecare meserie, de pildă, este reprezentată pe ema speciale, cuprinzînd şi rugi sau mulţumiri. Hiromi Iwai, cea mai de seamă autoritate în domeniu, ne familiarizează în cărţile sale cu evoluţia agriculturii şi a uneltelor agricole, cu etapele de fabricare a mătăsii începînd cu creşterea viermilor de mătase şi dansurile închinate lor, ne oferă amănunte despre fabricarea şi păstrarea sake-ului, despre evoluţia unor meserii care atrag preschimbări în viaţa de zi cu zi. Apoi sînt ema care aparţin unui grup religios sau unei bresle, ele avînd o valoare uriaşă pentru că reflectă trăsături şi fenomene aparţinînd unei epoci. Cele care zugrăvesc fragmente din piese Nō, farse Kyōgen sau teatru Kabuki grăiesc despre răspîndirea acestor arte în rîndul maselor largi, fiind o modalitate lăudabilă de a le face cunoscute. Pe urmă, o mulţime sînt dedicate poemelor sau artelor marţiale. Nu lipsesc din cărţile sale ema de dimensiuni mari care înfăţişează înflorirea comerţului, dar nici acelea dedicate obiceiurilor şi sărbătorilor calendaristice. Începînd cu secolul al XVII-lea, ema de dimensiuni mari au început să fie concurate de cele mici, aşa cum le cunoaştem acum, confecţionate ori cumpărate şi lăsate la temple de către oameni de rînd. Ele înfăţişau silueta cuiva care se roagă, semne zodiacale, părţi ale corpului omenesc, îmbrăcăminte sau doar o fîşie a acesteia, animale, păsări, flori sau alte elemente din natură, alimente, ofrande, precum şi diverse obiecte care trimit cu gîndul la credinţă ori la stări emoţionale. Japonezii scriau rugi către zei pe spatele lor şi le agăţau apoi în locurile anume desemnate, cu speranţa că dorinţele lor vor fi ascultate şi împlinite.  Din păcate, o comparaţie a plăcuţelor votive ema pe termen îndelungat e nespus de dificilă din pricina obiceiului de a le arde ritualic, în cele mai multe temple la sfîrşit de an, ele fiind considerate ca aparţinînd anului care s-a scurs. Astfel, nu mai sînt verificabile de către cercetători, ei trebuind să se mulţumească doar cu cele noi sau cu puţinele care au supravieţuit totuşi pe alocuri. Însă atent analizate şi bine înţelese, acestea conduc, prin evoluţia lor istorică şi prin varietatea formelor artistice, spre adîncimile greu sondabile ale spiritului japonez, oferind fascinante căi de cunoaștere a credinţei populare, a obiceiurilor tradiţionale şi a specificului comportamental. Sufletul japonez, care se dezvăluie atît de anevoios, pare uneori servit pe tavă în plăcuţele ema. Trebuie doar să ştim să-l descifrăm. Datorită sincretismului religios şintoism-budism, sînt japonezi care îşi încredinţează rugile atît zeităţilor şintoiste, cît şi celor budiste. Aşa cum le vedem acum, la templele budiste pe ema se zugrăvesc şi imagini ale zeităţilor cărora le sînt dedicate templele, pe cînd la cele şintoiste (cu excepţia celor Şapte Zei ai Norocului – dintre care doar unul este de origine japoneză –, a cîtorva împăraţi zeificaţi şi a lui Tenjin întruchipîndu-l pe Sugawara Michizane) apar numai mesagerii sau obiectele specifice zeităţilor protectoare respective. O pereche de vulpi îl reprezintă pe Inari, Zeul Agriculturii, iar rugile sînt pentru recoltă bogată şi bunăstare; pasărea de curte trimite cu gîndul la Zeul Gospodăriei/Vetrei Kōjin; multe plăcuţe votive de la templele Tenman-gū ne oferă imaginea taurului lui Sugawara Michizane, cărturar şi poet renumit, zeificat după moarte şi cunoscut ca Tenjin, Zeul Caligrafiei şi Învăţăturii; porumbelul este mesagerul lui Hachiman, Zeul Războiului, pe cînd şarpele îi aparţine lui Benzaiten, Zeiţa budistă a Artelor, Oratoriei şi Norocului; miriapodul mukade îi aparţine Zeului budist al Bogăţiei, Bishamonten; Kishimonjin, Zeiţa budistă a Procreării, ţine în mînă o rodie, simbol al fertilităţii. Şi, bineînţeles, nu în ultimul rînd, Kannon si Jizō, cele mai îndrăgite şi mai des întîlnite dintre zeităţile budiste. [caption id="attachment_246775" align="alignright" width="300"] Semne zodiacale pe ema de la Ishikiri-jinja, Higashiosaka[/caption] Plăcuţelor ema nu li se atribuie efect magic, cu mici excepţii. Ele ajută doar la eliberarea tensiunii interioare şi încredinţarea ei unei zeităţi, nu la înlocuirea tensiunii cu minunea săvîrşită fără muncă (de pildă, examenele). Funcţionează ca suport spiritual ce nu poate lipsi din ţara miriadelor de zei (yaoyorozu). Un exemplu semnificativ îl constituie ema pe care este pictat chipul lui Edison, iar pe dosul ei, transpusă în limba japoneză, bine-cunoscuta maximă: „1% inspiraţie, 99% transpiraţie“. Rămîne suficient loc pentru exprimarea dorinţei şi a datelor personale. Se găseşte la Iwashimizu Hachiman-gū din cartierul Yawata, aflat în partea de sud a oraşului Kyōto.  Mai sînt şi astăzi regiuni în care bătrîni şi tineri, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, se apropie de temple şintoiste în prima zi a anului cu o săgeată gata să ţîşnească din arc, avînd în capăt o plăcuţă votivă ema. De Anul Nou, la toate templele şintoiste se vînd ema, ele constituind o parte importantă din primul mers la templu. Urmează apoi, ca număr, ema de la templele Tenman-gū dedicate lui Tenjin. Acestea sînt solicitate la maximum în perioada ianuarie-martie (unele chiar mai devreme), pînă la terminarea sesiunilor de examene de tot felul, ţinînd cont de faptul că anul şcolar în Japonia începe în aprilie, în urma unor examene de admitere considerate, la universităţile mari, „o adevărată concurenţă infernală“. Pe unele ema scrie şi facultatea sau şcoala vizată; sînt solicitanţi care îşi menţionează numele, alţii, nu. Pe lîngă cele de intrare la şcoală sau la facultate, multe sînt pentru găsirea unui serviciu bun, pe primele locuri aflîndu-se băncile şi companiile renumite. Plăcuţele ema amintite sînt atît de numeroase, încît lasă impresia că alte doleanţe nu mai există pe lume, fiind concurate ca număr doar de rugile pentru sănătatea persoanlă sau a membrilor familiei şi urmate de năzuinţa la fericire în dragoste şi la cîştig (de orice fel).  Aşadar, ema se pot cumpăra de la temple în orice zi a anului, majoritatea fiind procurate, la rîndul lor, de la firme specializate. Unele (foarte puţine) mai preiau imagini şi simboluri din vechime, altele oferă desene noi, însă cele mai numeroase par a fi, totuşi, cele care transmit dorinţele simplu, prin cuvinte, pe spatele plăcuţelor cu semne zodiacale ori pe al celor care deţin ştampila şi/sau un semn distinctiv al templului respectiv. Apoi se atîrnă pe suporturi speciale, în speranţa că rugile vor fi împlinite. Deşi renunţarea la picturile simbolice a condus în multe situaţii la diminuarea valorii etnografice, cuvintele se impun totuşi prin mesajul transmis.   " ["post_title"]=> string(32) "Japonia – tradiții vii. Ema I" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(26) "japonia-traditii-vii-ema-i" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-02-14 09:12:20" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-02-14 06:12:20" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=246773" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [23]=> object(WP_Post)#15246 (24) { ["ID"]=> int(246654) ["post_author"]=> string(1) "1" ["post_date"]=> string(19) "2025-02-10 16:58:10" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-02-10 13:58:10" ["post_content"]=> string(11712) "Festivalul Enescu – concertele de la Sala Palatului: 16 orchestre internaționale de prestigiu Maestrul Cristian Măcelaru, directorul artistic al Festivalului Internațional „George Enescu“, propune pentru seria de concerte de la Sala Palatului, adusă la standarde acustice performante, 27 de evenimente de excepție susținute de 16 orchestre de prestigiu din România și din întreaga lume, într-o ediție ce va marca 70 de ani de la trecerea în eternitate a marelui compozitor și muzician român George Enescu. Alături de numeroase opusuri enesciene, în buna tradiție a festivalului, în program se vor regăsi și lucrări celebre, compuse de Mahler, Rahmaninov, Beethoven, Mozart, Ravel, Wagner, Brahms, Ceaikovski, Șostakovici, Stravinski, Sibelius, Bruckner, Dvořák, Schumann, Liszt, Grieg, Debussy, Richard Strauss, Bartók, dar și lucrări prezentate în primă audiție.  Dintre compozițiile enesciene incluse în programul de la Sala Mare a Palatului amintim Poema română op. 1, în concertul de deschidere, dirijat de Cristian Măcelaru la pupitrul Filarmonicii „George Enescu“ (24 august 2025, ora 20.00), Fantezia – concert pentru pian și ochestră, interpretată de Orchestra Philarmonia din Londra, sub bancheta lui Santtu-Matias Rouvali, solistă pianista Alexandra Dariescu (28 august 2025, ora 20.00), Pastorala-fantezie, cu Orchestra Academiei Naționale „Santa Cecilia“, condusă de Daniel Harding (31 august 2025, ora 19.30), Preludiu la opera Oedipe, dirijat de marele Paavo Järvi la pupitrul Orchestrei Tonhalle din Zürich (2 septembrie 2025, ora 20.00), Simfonia concertantă în si minor pentru violoncel și orchestră op. 8 în versiunea lui Manfred Honeck, care va dirija Orchestra de Tineret Gustav Mahler, avîndu-l solist pe Yo Kitamura, marele cîștigător al Secțiunii de violoncel a Concursului Internațional „George Enescu“ de anul trecut (7 septembrie, ora 19.30), Suita nr. 2 în do major pentru orchestră op. 20, dirijată de Alain Altinoglu la pupitrul Orchestrei Simfonice Radio din Frankfurt (9 septembrie 2025, ora 20.00), Uvertura de concert pe teme în caracter popular românesc op. 32, interpretată de Capela de Stat din Dresda, sub bagheta maestrului Daniele Gatti (11 septembrie 2025, ora 20.00), Simfonia nr. 1 în mi bemol major op. 13, cu Orchestra Filarmonicii Regale din Londra, condusă de maestrul Vasily Petrenko (12 septembrie 2025, ora 19.30), Rapsodia română nr. 2 în re major op. 11, sub bagheta maestrului Cristian Măcelaru, la pupitrul Ochestrei Naționale a Franței (18 septembrie 2025, ora 19.30), ultima operă enesciană, Simfonia nr. 4 în mi minor, finalizată postum de Pascal Bentoiu, în interpretarea Orchestrei Filarmonice Cehe, dirijate de Petr Popelka (4 septembrie 2025, ora 20.00) și Rapsodia română nr. 1 în la major op. 11, interpretată de Orchestra Regală Concertgebouw, la pupitrul căreia se va afla îndrăgitul dirijor Klaus Mäkelä, pe 21 septembrie 2025, ora 19.30, în concertul care va închide ediția din acest an a festivalului. Și de această dată, la București vor putea fi ascultate unele dintre cele mai importante ansambluri orchestrale ale lumii – Orchestra Regală Concertgebouw, Orchestra Națională a Franței, Orchestra Tonhalle din Zürich, Orchestra Academiei Naționale Santa Cecilia, Orchestra Philharmonia din Londra, Budapest Festival Orchestra, Orchestra Filarmonicii Regale din Londra, Capela de Stat din Dresda, Orchestra Simfonică Radio din Frankfurt, Orchestra Filarmonică Cehă, Orchestra Simfonică WDR din Köln – alături de prestigioasele orchestre din București – Orchestra Filarmonicii „George Enescu“, Orchestra Română de Tineret, Orchestra Națională Radio –, dar și Orchestra de Tineret „Gustav Mahler“ sau Orchestra Ukrainian Freedom, conduse de unii dintre cei mai importanți dirijori ai momentului: Cristian Măcelaru, Paavo Järvi, Vasily Petrenko, Klaus Mäkelä, Daniele Gatti, Daniel Harding, Petr Popelka, Manfred Honeck, Christian Reif, Iván Fischer, Alain Altinoglu, Santtu-Matias Rouvali, Giancarlo Guerrero și dirijoarea  Keri-Lynn Wilson.  Pianistele Martha Argerich și Alexandra Dariescu, pianiștii Kirill Gerstein, Rudolf Buchbinder, Alexandre Kantorow, Jean-Yves Thibaudet, Simon Trpčeski, Bruce Liu, violoniștii Anne-Sophie Mutter, Alexandra Conunova, Renaud Capuçon, Nemanja Radulović, Julian Rachlin, violonceliștii Alisa Weilerstein, Gautier Capuçon, Kian Soltani, Andrei Ioniță, cîștigător al Concursului Ceaikovski în 2015, Yo Kitamura, cîștigătorul Secțiunii violoncel a Concursului Internațional „George Enescu“ 2024, sopranele Magdalena Kožená, Rachel Willis-Sørensen, Jennifer Holloway, baritonul Iain Paterson, basul Andreas Bauer Kanabas sînt artiștii de talie internațională ce vor evolua în Sala Mare a Palatului.  În ediția din acest an a festivalului se vor regăsi în program șapte opere în concert, dintre care, la Sala Palatului, sînt programate: Salome op. 54 de Richard Strauss, prezentată de Orchestra Simfonică din Köln, sub bagheta maestrului Cristian Măcelaru, avîndu-i drept soliști pe soprana Jennifer Holloway, în rolul Salomeea, baritonul Iain Paterson, în rolul Ioan, mezzosoprana Tanja Ariane Baumgartner, în rolul Herodiada, regizori multimedia Nona Ciobanu și Peter Košir (1 septembrie 2025, ora 20.00); Lady Macbeth din Mțensk op. 29 de Dmitri Șostakovici, condusă de dirijorul Giancarlo Guerrero, la pupitrul Orchestrei Naționale Radio și Corului Academic Radio (dirijor cor: Ciprian Țuțu), în rolurile principale aflîndu-se soprana Kristine Opolais, în rolul Katerina Izmailova, basul Andreas Bauer Kanabas, în rolul Boris Izmailov, tenorul Nikolai Schukoff, în rolul Zinoviy Izmailov, și tenorul Pavel Černoch, în rolul Serghei, regizor multimedia Carmen Lidia Vidu, în 14 septembrie 2025, ora 19.00. Dansul contemporan revine în programul festivalului: celebra companie de dans Eva Duda din Ungaria va prezenta, alături de Budapest Festival Orchestra, dirijată de Iván Fischer, două lucrări celebre semnate de Béla Bartók: baletul Mandarinul miraculos Sz. 73 și opera Castelul Prințului Barbă-Albastră Sz. 48, pe data de 17 septembrie, ora 20.00.  Vor fi marcate și momente aparte prin concertele susținute de Orchestra Ukrainian Freedom, pe 25 și 26 august 2025, de la ora 20.00, condusă de dirijoarea canadiană Keri-Lynn Wilson, care a fondat ansamblul în 2022, imediat după invazia Rusiei, ca inițiativă de a apăra moștenirea culturală a Ucrainei. Membrii orchestrei sînt muzicieni ucraineni din toate colțurile lumii, care s-au alăturat demersului pentru a susține simbolic această țară, iar proiectul este rezultatul colaborării dintre Opera Metropolitană din New York, Opera Națională Poloneză și Ministerul Culturii din Ucraina.  [caption id="attachment_246656" align="aligncenter" width="500"] Cristian Măcelaru dirijând Orchestra Națională a Franței în Festivalul Internațional „Georege Enescu“ 2023 © Petrică Tănase[/caption] Proiecțiile multimedia vor însoți cinci evenimente din acest an: concertul de deschidere a Festivalului Enescu, din 24 august 2025, operele în concert Salome op. 54 de Richard Strauss (în data de 1 septembrie) și Lady Macbeth din Mțensk op. 29 (14 septembrie), concertul susținut de Budapest Festival Opera, dirijat de Iván Fischer, alături de Compania de Dans „Eva Duda“ din Ungaria (17 septembrie), și cel de-al doilea concert al Orchestrei Naționale a Franței, condus de Cristian Măcelaru (în 19 septembrie), și vor fi semnate de Carmen Lidia Vidu, Nona Ciobanu și Peter Košir.    Abonamentele pentru seria de concerte de la Sala Palatului se vor putea achiziționa pînă la data de 14 februarie 2025, ora 24.00, urmînd ca din data de 15 februarie, ora 12.00, să poată fi cumpărate bilete individuale, pentru fiecare reprezentație. Pentru seria concertelor de la Sala Palatului există mai multe categorii de abonamente, cu prețuri ce încep de la 2.350 lei. Biletele sînt puse în vînzare pe platforma Eventim.  Festivalul Internațional „George Enescu“ este unul dintre cele mai importante evenimente de muzică clasică la nivel internațional, organizat începînd cu 1958. Cea de-a XXVII-a ediție a festivalului are loc între 24 august și 21 septembrie 2025 și va marca 70 de ani de la moartea marelui compozitor și muzician George Enescu. Tema ediției din acest an este „Aniversări/Celebrations“, iar în programul festivalului se vor regăsi peste 95 de concerte susținute de peste 4.000 dintre cei mai renumiți artiști ai lumii, ce vor aduce în prim-plan atît moștenirea artistică a lui Enescu, cît și impactul său profund asupra muzicii clasice universale." ["post_title"]=> string(5) "LA ZI" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(9) "la-zi-119" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-02-14 09:28:27" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-02-14 06:28:27" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=246654" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [24]=> object(WP_Post)#15248 (24) { ["ID"]=> int(246723) ["post_author"]=> string(4) "3453" ["post_date"]=> string(19) "2025-02-13 10:13:04" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-02-13 07:13:04" ["post_content"]=> string(16066) "Simon Prentis este un translator, interpret și traducător britanic specializat pe limba japoneză, cu o experiență de patru decenii în domeniu, timp în care a fost implicat în mai multe proiecte ce au facilitat dialogul dintre cultura britanică și cea japoneză. Printre toate acestea, Simon Prentis a colaborat cu artiști ca Paul McCartney, Yoko Ono, Frank Zappa și Stanley Kubrick, dar a și semnat mai multe articole despre evoluția și rolul limbajului în societate. În 2021 a publicat cartea Vorbește! Cum limbajul ne-a făcut oameni, aflată în curs de publicare la Editura Vellant, în traducerea lui Cosmin Maricari. În acest volum, Simon Prentis propune o altă viziune asupra apariției limbajului uman și a consecințelor acestuia, insistînd pe aspectele pozitive și negative ale dezvoltării limbajului. Cu ocazia traducerii cărții sale în română, am stat de vorbă cu Simon Prentis despre mizele acesteia, despre ce capcane culturale creează limbajul uman, dar și despre provocările și necesitățile comunicării la nivel global.    Am putea umple o bibliotecă întreagă cu toate cărțile scrise despre limbajul uman. De ce te-ai hotărît să scrii și tu un astfel de volum și ce aduce nou acesta?  Ca urmare a faptului că mare parte din cariera mea s-a învîrtit în jurul interpretariatului și al traducerii, am devenit foarte interesat de problema limbajului. Dar, inițial, am vrut să scriu o carte despre cultură, despre modul în care sîntem prinși între două culturi diferite și fiecare dintre ele crede că este mai bună decît cealaltă, într-un joc stupid al excepționalismului. Apoi am început să mă gîndesc mai mult la limbajul pe care-l folosim în sine și la felul în care comunicăm. Cu cît am studiat mai mult, cu atît mi-am dat seama că nu avem un răspuns la întrebarea de ce oamenii au limbaj și nici o altă specie nu are. Desigur, animalele au felul lor de a comunica, dar nimic asemănător limbajului uman. Am început să cercetez acest aspect și am realizat că nu există un răspuns clar. Și apoi, într-o zi, am dat peste o idee pe care o mai întîlnisem în lecturile mele anterioare, și anume că fiecare limbă are seturi diferite de pronunții pe care le cunoaștem. Engleza are un număr, româna are altul și tot așa. Ideea de bază e că limbajul pornește de la niște zgomote puse împreună și, din momentul în care înțelegi asta și te gîndești cum funcționează procesul acesta, îți poți face o idee despre cum s-a născut limbajul. Acesta a fost începutul cărții, iar întrebarea care pleacă de aici este ce se întîmplă atunci cînd un animal dezvoltă un limbaj? Despre ce începe acesta să vorbească? Cartea trece în revistă aceste aspecte, analizează modul în care cultura se naște din capacitatea de a comunica sau cum devenim obsedați de identitate, toate acestea fiind capcane în care rămînem blocați.  În același timp, limbajul înseamnă că putem împărtăși cu toții o cantitate uriașă de cunoștințe care, în unele cazuri, sînt vechi de mii de ani. Așadar, sîntem cu toții conectați la un mare model lingvistic – așa cum este numit astăzi, dacă tot vorbim despre inteligența artificială. Sîntem cu toții conectați la o inteligență colectivă. Pot să mă folosesc de tot ce au gîndit și au scris autorii de pe rafturile bibliotecii mele. La întrebarea „ce ne face să fim oameni?“, răspunsul este limbajul, iar cartea mea încearcă să arate cum l-am dobîndit și ce consecințe are acest fapt.  Elucidarea originilor limbajului uman este o provocare deschisă pentru specialiști.  În cartea ta, compari dezvoltarea limbajului cu trecerea de la analog la digital. Ce înseamnă acest proces, mai exact?  Japoneza are doar 20 de foneme, adică cinci vocale și 15 consoane, dar engleza are 44 de foneme. Mi s-a părut mereu ciudat cum putem să spunem tot ce trebuie în japoneză, deși are mai puține sunete. Într-o zi am dat peste un articol al unui cercetător neozeelandez care investiga plecarea speciei umane din Africa, unde arăta că există o scădere treptată a numărului de foneme pe măsură ce continentul originar era părăsit. În Africa, cele mai vechi limbi pe care le cunoaștem au aproximativ 140 de foneme. Cu cît de îndepărtezi de Africa, ajungînd pînă în jungla sud-americană, numărul cel mai mic de foneme pe care-l găsești într-o limbă este de doar 11. De ce am pierdut fonemele pe parcurs? Și apoi faci calculele și îți dai seama că, de fapt, nu avem nevoie de ele. Ai nevoie doar de un număr mic pentru a forma toate cuvintele necesare. Și apoi mi-am dat seama că așa a început limbajul.  Toți specialiștii, în frunte cu Chomsky, susțin că avem ceva în creier care ne permite să facem gramatică și că asta ne diferențiază de animale. Eu propun să o luăm invers și să ne gîndim dacă nu cumva mai întîi am găsit o modalitate de a aranja cît mai multe sunete împreună pentru a forma cuvinte și abia apoi ne-am pus problema relațiilor dintre ele. De aici și comparația cu trecerea de la analog la digital, proces în care capacitatea noastră de a forma mai multe cuvinte a crescut exponențial într-o perioadă scurtă de timp. Abia după ce am avut mai multe combinații de sunete, gramatica a devenit necesară. Am avut un schimb de mai multe mailuri cu Chomsky, în care am încercat să-l conving de validitatea tezei mele, fără succes, însă dacă aș fi în poziția sa, nici eu nu aș renunța așa de ușor la teoriile mele. Dincolo de schimbul de mailuri cu Chomsky, cum au fost ideile tale primite de specialiști? Mă gîndesc că au fost destul de rezervați, dacă nu de-a dreptul sceptici.  Există această conferință internațională, Evolang, care are în centrul său evoluția limbajului și unde m-am înscris cu o lucrare în care îmi prezint ideile în termeni mai academici – am inclus acest text la finalul cărții. Mi-au răspuns că lucrarea nu este structurată academic corect, că limbajul nu este potrivit și că nu există cercetare originală, astfel încît nu o pot accepta. În ceea ce prezint eu, nu propun o cercetare inedită, ci un alt mod de a ne uita la informațiile pe care le avem deja. Cuvintele mai întîi, și apoi gramatica. Încă nu am reușit să conving un lingvist să-mi susțină teza, însă specialiști din alte domenii au devenit interesați. Evoluționiști ca Richard Dawkins au fost deschiși față de ideea aceasta. De asemenea, zoologul Desmond Morris, autorul celebrei cărți Maimuța goală – care a popularizat în anii ’60-’70 ideea că oamenii sînt, în esență, animale și că nu ne putem înțelege fără să ne gîndim la asta – a fost entuziasmat de cartea mea. Era de așteptat însă ca lingviștii să fie rezervați față de ceea ce propune o persoană din afara mediului academic.  Limbajul poate fi un facilitator al păcii, dar și un obstacol în calea sa prin multele războaie și genocide care au avut printre cauze și limbile vorbite de oameni. Cum vezi dualitatea aceasta a limbajului uman?  Cînd vorbim despre războaie în felul în care vorbești tu, în special despre genocide, trebuie să ne uităm, de fapt, la cultură, religie și identitate. Toate aceste lucruri sînt probleme artificiale care sînt create de limbaj. Cu toate acestea, limbajul ne oferă și calea de a evita problemele acestea. Spre deosebire de animale, noi putem negocia, iar istoria umanității ne sugerează că spre asta tindem. Menționez undeva în carte că avem arme atît de distructive, încît nu vom mai putea lupta la scară globală, sîntem nevoiți să negociem constant. Ne aflăm într-un punct foarte interesant al istoriei și, odată cu întoarcerea lui Trump, care vorbește despre preluarea Groenlandei și a Canadei, ne întrebăm dacă nu cumva ne întoarcem la vechiul model, al forței, în care o putere încearcă să preia controlul asupra lumii. Nu cred că America poate înfrunta China sau că vreun alt stat va obține controlul absolut. Chiar și așa, dacă războiul nu ar mai fi posibil datorită dominației unei forțe militare globale, tot vor fi probleme pe care va trebui să le discutăm așa cum o facem în interiorul țărilor astăzi. Asta e politica, care nu înseamnă să ne omorîm unii pe alții. Poate să se ajungă acolo, dar nu e obligatoriu. Dacă acceptăm că cel mai bun mod de a conduce o formațiune statală este de a avea o reprezentare egală, în care vocile și argumentele oamenilor pot fi auzite, atunci calea către stabilitate și pace este de a avea o astfel de formă de guvernare democratică la nivel global. Nu spun că se va întîmpla mîine, s-ar putea să ne distrugem înainte de asta, dar dacă vom continua să existăm, tendința este de a ne îndrepta în direcția aceasta. Dar trebuie să fim atenți la structurile existente, precum ONU, și să înțelegem de ce nu funcționează.  Dar crezi că forma aceasta supranațională de a ne guverna este inevitabilă sau e doar varianta cea mai bună de a rezolva problemele umanității?  În cele din urmă, cred că este calea cea mai bună de urmat. Este inevitabil? Nu, nu cred asta. După cum menționez și în carte, un motiv pentru care s-ar putea să nu găsim alte forme de viață pe alte planete este că, odată ce ajungi în punctul în care înțelegi atomul, înțelegi genele, iar odată ce ai această putere, există riscul ca egoismul și prostia umană să ne ducă la autodistrugere. Dacă nu o să facem asta, atunci eu cred că vom ajunge la ceva ce nu cred că va fi un guvern mondial, ci un forum unde federațiile de națiuni pot lua decizii împreună. Va veni și momentul acesta, indiferent cît de repede sau de încet, în care va trebui să luăm decizii globale, uitați-vă doar la schimbările climatice și ce înseamnă toate acestea. Va trebui să avem acest spațiu de a discuta și de a implementa apoi soluțiile.  Ce descrii tu acum este o evoluție politică, dar în carte discuți și despre schimbările culturale necesare într-o astfel de evoluție. În ce măsură este diversitatea culturală a omenirii prețul plătit pentru stabilitatea spre care tindem?  În nici un caz nu pledez pentru o singură cultură globală, la fel cum nu susțin ca fiecare individ să fie la fel. Putem fi diferiți și totuși să ne înțelegem. Ce susțin eu sînt discutarea problemelor, ascultarea reciprocă și votarea celei mai bune soluții în cadrul unei culturi globale. Dar nu spun că ar trebui să mîncăm cu toții aceleași feluri de mîncare sau să ascultăm aceleași genuri muzicale. Nu văd de ce diversitatea ar fi afectată de acest mod de a coabita. În societatea modernă, diversitatea s-a micșorat din cauza centralizării mass-mediei și a uniformizării culturale aduse de aceasta, și mai puțin din cauza structurilor suprastatale. După cum descriu și în capitolul al șaptelea al cărții, cu cît mass-media ne va permite mai mult să fim în contact, cu atît vom semăna mai mult între noi.  Scriai în carte că nu mai sîntem în era războaielor clasice. Ai publicat cartea în 2021, dar de atunci avem multe exemple care să te contrazică, de la Ucraina la Gaza. S-a schimbat ceva în felul în care vezi lucrurile de atunci?  Nu consider exemplele oferite de tine ca fiind războaie în sensul clasic al termenului. Războiul înseamnă că, atunci cînd discuțiile eșuează, două țări ajung să se lupte. Și convențional vorbind, fiecare parte va folosi toate resursele pe care le are pentru a cîștiga. În exemplele tale, avem o situație asimetrică în care o țară foarte puternică atacă și agresează o țară mai mică, dintr-un impuls polițienesc și dintr-o dorință de subordonare. Ceea ce se întîmplă în Ucraina este îngrozitor. Este literalmente ca Primul Război Mondial, cu diferența că, dacă ceva ar merge rău pentru Rusia, aceasta ar putea folosi arme nucleare – și probabil că ar face-o –, și atunci am trăi într-o lume foarte diferită. Așadar nu putem avea, de exemplu, un „război total“ între China și America, în care acestea să-și folosească toate armele. Acum, dacă ne uităm la Palestina, au existat atît de multe rezoluții în cadrul ONU împotriva Israelului, pe care Israelul le-a ignorat, de exemplu. La fel în cazul Irakului, a existat o rezoluție care a fost complet ignorată de America și de așa-zișii aliați. Nu respectăm regulile pe care tot noi le-am stabilit. După cum era de așteptat, discursul cărții nu e prea tehnic, are multe exemple și este deschis către un public larg, care nu este neapărat pasionat de cercetarea limbajului. De asemenea, am apreciat ritmul cărții, și nici stilul nu e de lepădat. Cum ți-ai format modul de a scrie?  Cred că are legătură cu faptul că mi-am petrecut o mare parte din viață traducînd și sînt foarte obișnuit să scriu, să rescriu, apoi să rescriu din nou și tot așa. După cum știi, nu există o traducere complet corectă, întotdeauna ar putea fi ceva diferit, așa că o poți rescrie și rescrie. Sînt obișnuit cu procesul acesta, care cred că explică, pe de o parte, ce ai observat tu legat de scrisul meu. Pe de altă parte, sînt și interpret și am multă experiență în comunicare, știu cum pot să răspundă oamenii. Nu încerc să mă adresez unei audiențe academice, ci îmi doresc ca ideile să fie accesibile cititorului obișnuit, deoarece cred că istoria noastră este o poveste foarte importantă, pe care ar trebui să o știm cu toții. Cartea nu este foarte complicată, poate doar partea științifică un pic, dar am încercat să păstrez echilibrul. Să cunosc și să vorbesc mai multe limbi m-a ajutat foarte mult pentru că mi-a oferit sensibilitatea de a simți cum să ajustez modul de a mă exprima, de a nu spune sau scrie primul lucru care-mi vine în minte.  În final, ce mesaj ai pentru viitori tăi cititori din România?  Îmi doresc să încerce să înțeleagă că sîntem în primul rînd oameni, și apoi orice altceva. Pentru binele viitorului nostru, oricît de mîndri am fi că sîntem români, britanici sau japonezi, trebuie să fim conștienți că avem multe în comun și că schimbările pe care ni le dorim nu o să se întîmple pînă cînd nu realizăm asta și pînă cînd nu începem să ne punem întrebările care contează.    Interviu realizat de Victor COBUZ" ["post_title"]=> string(38) "Limbajul uman și capcanele culturii " ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(35) "limbajul-uman-si-capcanele-culturii" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-02-13 10:19:15" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-02-13 07:19:15" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=246723" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "1" ["filter"]=> string(3) "raw" } [25]=> object(WP_Post)#15437 (24) { ["ID"]=> int(246788) ["post_author"]=> string(1) "1" ["post_date"]=> string(19) "2025-02-14 09:27:41" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-02-14 06:27:41" ["post_content"]=> string(10704) "Prima întîlnire Observator Lyceum din 2025 a avut loc vineri, 17 ianuarie, și a avut-o drept invitată pe Ioana Bâldea Constantinescu – care a citit din cel mai recent roman al său, Castelul din orașul meu (publicat la Editura Litera), și a discutat pe marginea cărții cu Carmen Mușat. Cîteva zeci de elevi de liceu au participat la această întîlnire și au intrat în dialog cu scriitoarea. Publicăm mai jos cîteva dintre comentariile lor despre această carte.    Colegiul Național „Spiru Haret“ Profesor coordonator Camelia Săpoiu       Vineri, 17 ianuarie, alături de colegii și de profesoara mea, am participat la lansarea cărții Castelul din orașul meu de Ioana Bâldea Constantinescu, organizată la Facultatea de Litere, în cadrul proiectului Observator Lyceum.             Evenimentul a început la ora 18.00, cu lectura unui fragment ales de prozatoare, urmată, ca de obicei, de o sesiune de întrebări din partea publicului. Prima curiozitate a fost legată de literatură, iar doamna Constantinescu ne-a vorbit despre aceasta, spunînd că „lumea nu e coerentă – literatura și povestea aduc ordine“ și că o carte bună „mai aprinde lumina în cîte o cameră“. Un aspect interesant pe care l-am descoperit despre autoare și care se regăsește și în romanul său este pasiunea pentru muzică. De-a lungul discuției, am ajuns des la acest subiect, iar autoarea a subliniat cît de importantă este muzica în viața dumneaei, spunînd că „fără muzică, lumea este greu respirabilă“. M-a emoționat sinceritatea prozatoarei atunci cînd ne-a dezvăluit – mai întîi, că scrisul în sine nu este partea grea, ci dimpotrivă – sentimentele sale odată cu publicarea unui nou roman: „Munca adevărată este să stai în starea de vulnerabilitate, asumînd posibilitatea de a nu-i plăcea cuiva“.                  În roman, cele două personaje principale își imaginează numeroase animale, însă singurul care revine în mod constant este vulpea. Curioasă să aflu de ce autoarea a ales acest animal să le însoțească pe parcursul întregii lor vieți, am întrebat-o despre  acest lucru în cadrul întîlnirii. Doamna Constantinescu a spus că această alegere nu are legătură cu vulpea Micului Prinț, dar că întotdeauna i-au plăcut vulpile și ne-a dăruit, amuzată, o scurtă poveste, cum, într-o zi, a descoperit întîmplător o mică vulpiță de LEGO ascunsă de mulți, mulți ani într-un buzunar al poșetei (povestirea dumneaei mi-a adus un zîmbet pe față, pentru că îmi place mult LEGO-ul).             Această întîlnire m-a ajutat să înțeleg mai bine romanul. De la început, mi s-a părut o lectură captivantă, iar ceea ce mi-a plăcut cel mai mult a fost descoperirea treptată a legăturilor dintre cele două planuri narative, astfel încît abia la final mi-am putut răspunde întrebărilor pe care le-am acumulat pe parcursul lecturii.             A fost o întîlnire plină de poveste, de grație și la fel de plăcută precum întîlnirea cu cartea.    Clara CRIȘAN, clasa a X-a B   La început, nu am rezonat cu romanul, nu i-am găsit cheia, iar structura fragmentară părea un labirint greu de pătruns. Dar întîlnirea organizată de Observator cultural, moderată de doamna prof. univ. Carmen Mușat, mi-a schimbat perspectiva. Am descoperit arhitectura subtilă a poveștii, construcția atentă a identităților și ritmul muzical care străbate paginile. Am descoperit un roman care merită citit!  „Nu există continent mai vast decît absența.“ Dar în romanul Ioanei Bâldea Constantinescu, absența capătă sunet și ritm. Lansarea de la Facultatea de Litere, din 17 ianuarie, nu a fost doar despre o carte, ci despre o experiență, un mozaic narativ care se asamblează: cu punct, contrapunct și ecouri (care persistă). Un roman care nu se grăbește să ofere răspunsuri, dar care lasă în urma sa acea senzație că ai descoperit ceva esențial, chiar dacă nu poți numi exact ce. Autoarea își conturează personajele, le privește din unghiuri multiple și le lasă să respire în timp și spațiu. Un roman care te provoacă și te prinde în ritmul său.   Relațiile dintre părinți și copii, fragilitatea memoriei, identitatea ca un puzzle neterminat, toate se întrepătrund într-un dans subtil. Iar muzica? Este firul invizibil care leagă totul. „Fără muzică, lumea este greu respirabilă“, spune autoarea. Fără literatură, poate și mai greu!   Ion COMĂNESCU, clasa a X-a F Vineri. 17 ianuarie 2025. A treia întîlnire din cadrul proiectului Observator Lyceum din aceast an școlar și una dintre cele mai frumoase.               Romanul Castelul din orașul meu de Ioana Bâldea Constantinescu  este greu de descifrat inițial, fiind plin de personaje complexe ale căror povești sînt dezvăluite încetul cu încetul, picătură cu picătură, pentru a nu umple pînă la refuz ,,paharul“ – mintea cititorului. Este un roman care încearcă să deslușească misterele trecutului, dar fără a se pierde complet în el, reușind să păstreze vie flacăra prezentului.              Cartea Ioanei Bâldea Constantinescu are ,,de toate“, dar fără a aglomera sau încărca prea mult firul narativ. Castelul din orașul meu este o poveste despre suferință, familie, istorie locală și mai ales despre singurătate. Singurătatea este o mantie cenușie care învăluie în îmbrățișarea ei rece fiecare personaj (mai mult sau mai puțin). Am selectat din roman un citat care îmi place și care poate susține această alegorie: „E vară și mi-e frig. Singurătatea e cel mai friguros anotimp“.               Întîlnirea a fost pe măsura cărții. Ioana Bâldea Constantinescu ne-a încîntat cu prezența dumneaei, vorbindu-ne cu multă pasiune atît despre înțelesurile ,,ascunse“ ale romanului, cît și, de exemplu, despre muzică și conexiunea pe care aceasta o are cu literatura și cu procesul de scriere.               Maria NEDELCU, clasa a X-a F               În romanul Castelul din orașul meu se conturează numeroase jocuri de oglinzi, susține prozatoarea Ioana Bâldea Constantinescu la întîlnirea cu liceenii din Amfiteatrul Odobescu, de pe 17 ianuarie. Au fost două ore care au trecut pe nesimțite, scriitoarea „umplîndu-mi“ carnetul de idei, pe care le-am adunat cu ochii larg deschiși. Încă de la început mi-a rămas întipărită în gînd fraza „Lumea nu e coerentă – literatura și povestea aduc ordine și sens“, o idee care, deși aparent contrară intuiției de moment, rezonează într-adevăr doar cu un cititor asiduu sau cu un scriitor.              Printre multe întrebări, autoarei i-a fost propusă și descrierea romanului într-un singur cuvînt. Fără prea multă ezitare, dumneaei a răspuns „Dans“, dar peste cîteva momente s-a corectat: „Nu, cutremur“, iar acest contrast mi-a plăcut enorm. Alăturarea descrie fără cusur cartea; coeziunea inerentă a dansului timpului versus haosul zdruncinător al realității. Despre procesul scriitoricesc propriu-zis și separarea dintre sine și personajele create, autoarea menționează: „În principiu este despre tine (cartea), dar ca să fie interesant pentru alții, trebuie să fie și despre altceva“, „Munca adevărată este să stai în starea de vulnerabilitate, asumînd posibilitatea de a nu-i plăcea cuiva“, idei care îmi mai potolesc propriul stres de a nu scrie cumva ba prea personal, ba prea „căutat“ pentru un public atunci cînd apuc la rîndul meu stiloul. În legătură cu castelul ce dă titlul romanului, Ioana Bâldea Constantinescu vorbește și despre dragostea sa pentru clădiri, pe care i-o împărtășesc pe deplin, susținînd că aceasta constă în „imaginarea vieții de după ziduri“.              Întîlnirea cu această prozatoare s-a întîmplat să fie pentru mine cum nu se poate mai personală. Dansez clasic și contemporan, citesc și scriu, îmi doresc să devin arhitectă și sînt impulsivă de cînd mă știu. Cuvinte ca dans, cutremur, imaginație și clădiri au darul de a mă conecta instantaneu la cel care le rostește. Voi sta încă o vreme în castelul din orașul meu.    Maria DINU, clasa a X-a B " ["post_title"]=> string(93) "Observator Lyceum. Liceenii despre "Castelul din orașul meu" de Ioana Bâldea Constantinescu" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(88) "observator-lyceum-liceenii-despre-castelul-din-orasul-meu-de-ioana-baldea-constantinescu" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-02-14 09:27:41" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-02-14 06:27:41" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=246788" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [26]=> object(WP_Post)#15436 (24) { ["ID"]=> int(246760) ["post_author"]=> string(4) "5402" ["post_date"]=> string(19) "2025-02-14 08:31:02" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-02-14 05:31:02" ["post_content"]=> string(5611) "[caption id="attachment_246761" align="aligncenter" width="540"] (c) Cătălina Flămînzeanu[/caption] „Fă-ți loc și pentru tine în inima ta mare“, îmi scrie o prietenă în primele zile din an. La nici o jumătate de oră, primesc un alt mesaj de la o altă prietenă: „Nu uita să te odihnești“… Inițial am crezut ca au vorbit una cu cealaltă, după ce ambele au observat că ceva se întîmplă, ceva nu este în regulă cu mine, și s-au hotărît să îmi scrie. Mă și gîndeam amuzată de ce nu au așteptat măcar o zi între mesaje, ca să nu mă prind. Am zîmbit, i-am mulțumit fiecăreia pentru grijă și am continuat cu munca. La cîteva zile după, pac!… simt cum mă cuprinde o oboseală ciudată, îmi simt corpul din ce în ce mai slăbit, încep să mă doară capul și gîtul, tușesc, simt cum mă doare carnea pe mine. E clar, îmi zic, am răcit! Ei lasă, în două zile mă pun pe picioare, deci nu anulez nimic deocamdată. Mai mult, mă gîndesc să merg la sală, să alerg pînă nu mai pot ca să scot răceala din mine, puțină saună și gata, sînt ca nouă! Zis și... cam atît. Nu am făcut nimic, pentru că starea mea se tot agrava. Au urmat șapte zile în care abia reușeam să mă ridic din pat. Am dormit cîte 14 ore pe zi și toate planurile mele au fost anulate. Repetiții, dus copilul la școală, cursuri, înregistrări și alte activități curente, gata, stop! Îmi era imposibil să fac ceva, orice. Nu mi-am imaginat că o banală gripă poate să fie atît de agresivă. Dar acum cu siguranță am înțeles că aveam nevoie de ea. De ce? Pentru că asta a fost singura formă prin care eu m-am oprit. Corpul, săracul, îți transmite din timp cînd e cazul să te mai oprești, dar dacă nu ții seama de semnalele lui, atunci acționează el și spune simplu și clar stop, gata, pauză, acum te oprești și ne odihnim. Nici nu se mai pune problema să uiți, să amîni, ești nevoit să te odihnești. A fost greu și cam dureros, dar îi mulțumesc pentru asta!  Nu mi-am propus nimic la început de an, nu am ținut cont de nimic, nu am făcut liste, nu mi-am spus că de azi o să încep să fac una sau alta, nu am avut nici un plan măreț așezat frumos pe hîrtie. Pe rețelele de socializare, unde pierd timpul cît stau la coadă la supermarket, îmi apar tot felul de filmulețe: „Cum să fii fericit în zece pași“; cum să scapi de anxietate în trei pași“; meditează, respiră, fă mișcare, citește cartea X, mănîncă legume verzi, bea doi litri de apă pe zi, dormi opt ore pe zi, alături de fotografii din Thailanda, Bali, Maldive, un pahar de prosecco, nuci de cocos, bărci, palmieri și soare. A, da... și elefanți. Și maimuțe furăcioase.  Închid telefonul. Mă uit în jurul meu, doamna din fața mea cumpără un pachet de biscuiți, o sticlă de oțet și mere la ofertă. Știu că erau mere la ofertă pentru că s-a certat cu doamna de la casă că nu a pus reducerea pe bon. Nu știu de ce scriu toate lucrurile astea care cu siguranță nu sînt interesante. Poate că ar fi trebuit să scriu ceva care chiar să aibă sens pentru solicitarea făcută de tine, să merite să apară aici, doar că îmi dau seama că eu azi atîta sînt și că e cazul să accept asta. Și mai mult, să nu îmi mai fie frică să fiu „doar atît“. Să nu mai muncesc oricît, ca să demonstrez... ce să demonstrez, de fapt? Ci să mai am și grijă de mine, să mă întreb real ce îmi place, ce vreau, cu cine vreau să îmi petrec timpul și care e treaba cu mine pe aici. De ce fac ceea ce fac? Pentru că vreau eu sau pentru că vor ceilalți? Cît din ceea ce sînt chiar sînt? Mă și pufnește rîsul… cîteodată am senzația că ne luăm tare în serios.  Săptămîna trecută vorbeam cu un coleg la telefon și îi spuneam că am mari emoții în legătură cu un spectacol pe care îl joc, că simt că niciodată nu sînt „suficientă“, că e nevoie de mai mult. A stat, m-a ascultat, și la final a zis: „Ioana, e plin cimitirul de actori și regizori, relaxează-te“. Are dreptate, doar că și el face la fel. Și probabil că e firesc așa. În timp ce scriu aici și nu știu exact de ce scriu, îmi dau seama că ceea ce am învățat eu în această primă lună din anul în care nu mi-am propus nimic este să învăț să am măsură. Altfel, risc să-mi spună brutal iarăși corpul „Stop!“. Și ce am mai învățat – că da, e la modă să înveți tot timpul – e să mă accept așa cum sînt. De exemplu, acum accept că atît am putut să scriu, iar dacă tu ai ajuns să citești pînă aici, înseamnă că ori mă cunoști și citești din curiozitate, ori stai bine cu B-urile (vitamine!). Așa zice medicul cînd îi spui că ești nervos; deci poate că, după ce o să termini de citit acest text, o să iei în calcul să vezi cum stai cu B-urile, mai ales că am observat că este și asta o nouă modă, suferi de lipsă de B-uri, ceea ce scuză orice reacție ieșită din comun, cînd, de fapt, poate că nu avem curajul să spunem „Stop!“. " ["post_title"]=> string(17) "Pagină de jurnal" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(16) "pagina-de-jurnal" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-02-14 08:31:02" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-02-14 05:31:02" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=246760" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [27]=> object(WP_Post)#15435 (24) { ["ID"]=> int(246756) ["post_author"]=> string(4) "5401" ["post_date"]=> string(19) "2025-02-14 08:27:05" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-02-14 05:27:05" ["post_content"]=> string(6209) "[caption id="attachment_246757" align="alignright" width="410"] Roxana Farca[/caption] mai adînca ta piele scufundatele mări, lentul lor zvîcnet nodul iubit al venelor tale în care se-adună fulgere ca un port părăsit sub mînia ploii de august promontorii și văi, o, acele geografii neștiute de nimeni patrii duioase ale tutunului și mierii vămile tandre, exilul în velele umflate ale cearceafului pentru ca brusc, coastele tale să se deschidă reprimindu-mă   la extrema singurătate ne-alungă extrema blîndeţe   orașul, noaptea străzile întortocheate lucind ca intestinele unui pește imens, spintecat cafenelele triste, un poliţist adormit scaunul desfundat în grădina de vară, pe marginea lacului îmbrăţișările petale moi și calde de rugină înflorind în mare grabă, în mare grabă în mijlocul inimii   dar nu a fost asta mai mult decît meritam? săbiile amurgului îmi taie mîinile faţa my old flame, cîntă charlie my ooooold flame (ucigătoarea blîndeţe cu care el ne privea) întoarce-te în jurul umărului suflă-mi în faţă fum de ţigară o, rîzi   mai adînca ta piele în timp ce eu mai cred c-aș trăi   Ucigătoarea blîndețe Claudiu KOMARTIN   În prima parte a anilor ’90, debuta la Cluj cu un volum excepțional, intitulat Îngeriada (1993), o poetă deconectată de la orice context de grup sau direcție literară a momentului postdecembrist. Absolventă de matematică-informatică în anii ’80, Judith Mészáros ne apare, din puținele relatări ale celor care au întîlnit-o, ca o făptură refractară la interacțiunile cu mediul artistic – și, într-adevăr, toată poezia sa este mărturia unei persoane cufundate într-un univers de o turbionară abundență a trăirilor interioare. E chiar de mirare, avînd în vedere reticența de a se expune public, că Mészáros a publicat această carte, urmată de placheta apărută un an mai tîrziu, We all live in a yellow submarine, după care avea să dispără cu desăvîrșire. Cu cîteva excepții notabile, critica literară nu a fost tocmai receptivă la acest meteorit poetic, interesul reînnoit în 2022 de apariția, în seria „Cartier de colecție“, a unei Îngeriade augmentate (ce reunește cele două volume din 1993-1994, precum și cîteva inedite de la începutul anilor 2000, însoțite de eseurile pătrunzătoare semnate de Rita Chirian și Anastasia Gavrilovici) producînd unele reacții, mai cu seamă în rîndul tinerilor poeți – însă nicidecum consacrarea tîrzie a unei poete comparate nu fără temei cu Sylvia Plath și, cel puțin pentru dimensiunea recluzivă a poetei originare din Salonta, cu Emily Dickinson. Pe onirismul apocaliptic al lui Judith Mészáros este altoit biografismul dens și lipsit de compromisuri al confesivilor: hipersensibilă și intensă pînă la limitele suportabilului, scurtcircuitată în permanență de o profundă anxietate ontologică, Mészáros propune o terapeutică în care nu au loc jumătățile de măsură. De aici și eticismul stringent al discursului din Îngeriada, oarecum domolit în We all live in a yellow submarine, volum mai experimental, populat cu „stranii apariții robotice, a căror gesticulaţie pare activată de mecanisme uzate, [...] iar ființa este redusă la propria închisoare“ (Rita Chirian). Efasată (nu avem decît o fotografie a ei, în care chipul apare mătuit, îl poți doar ghici din contururile tremurate, ivite ca din spatele unei cortine de gheață murdară), diminuată, pierdută, Judith Mészáros propune una dintre cele mai radicale experiențe din poezia românească de la sfîrșitul secolului trecut. " ["post_title"]=> string(21) "cînticel pentru nino" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(20) "cinticel-pentru-nino" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-02-14 08:27:05" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-02-14 05:27:05" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=246756" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "1" ["filter"]=> string(3) "raw" } } ["post_count"]=> int(28) ["current_post"]=> int(-1) ["before_loop"]=> bool(true) ["in_the_loop"]=> bool(false) ["post"]=> object(WP_Post)#15223 (24) { ["ID"]=> int(246661) ["post_author"]=> string(3) "676" ["post_date"]=> string(19) "2025-02-10 15:22:22" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2025-02-10 12:22:22" ["post_content"]=> string(5803) "America riscă să rămînă fără voce... Elon Musk vrea să închidă instituțiile media (finanțate de Stat) Radio Europa Liberă și Vocea Americii. Anunțul l-a făcut, în stilul caracteristic, într-un tweet, o scurtă postare care e de fapt un răspuns la afirmația însărcinatului prezidențial al SUA pentru misiuni speciale, Richard Grenell, cum că „Radio Europa Liberă și Vocea Americii sînt instituții de presă plătite de contribuabilii americani. Este mass-media deținută de Stat. Aceste posturi sînt pline de activiști de extremă stînga“. Musk i-a răspuns că „da, închideți-le. Europa este liberă acum (lăsînd la o parte birocrația care o înrobește). Nimeni nu-i mai ascultă. Sînt niște demenți radicali care vorbesc singuri în timp ce ard un miliard de dolari pe an din banii contribuabililor americani“.  O istorie care a început acum mai bine de 70 de ani pare să se încheie nu dintr-o ștersătură trasă cu pixul peste o foaie de buget, ci într-un schimb de replici, în public, pe rețeaua X. Doi înalți oficiali din noua administrație Trump s-au înțeles că cele două instituții media nu mai merită păstrate și au anunțat, astfel, închiderea lor iminentă. Nu cu mult timp înaintea lui Musk, Vladimir Putin anunțase că vrea să interzică radioul american în Rusia, pentru că împrăștie minciuni. Ceea ce Putin a vrut să interzică închide, oricum, Musk.   Vocea Americii (Voice of America, VOA) a fost înființat în 1942, în plin conflict mondial, ca un departament al Biroului pentru Informații de Război al Statelor Unite. Inițial, scopul său fusese combaterea propagandei naziste prin difuzarea de știri către populațiile din țările aflate sub ocupația militară nazistă. Apoi, odată cu Războiul Rece, Vocea Americii s-a lansat în Europa de Est ca răspuns la propaganda sovietică. Începînd cu prima jumătate a anilor ’50, eforturilor de contra-propagandă li s-a adăugat și rețeaua de posturi Europa Liberă, cu transmisiuni în diverse limbi ale țărilor din Europa Centrală și de Est. Cred că e inutil să amintesc aici impactul pe care l-au avut cele două posturi de radio în Republica Socialistă România. Dacă Vocea Americii era percepută – așa cum sugerează și denumirea postului – ca o voce oficială a SUA, postul Europa Liberă a fost gîndit ca un radio militant, activ-anticomunist, menit să sprijine disidența și eventualele mișcări anti-regim și să consolideze solidaritatea în jurul unor valori liberale, occidentale. Probabil că e foarte greu de explicat, dincolo de Ocean, rolul istoric pe care cele două posturi l-au jucat în revoluțiile anticomuniste din această parte a Europei și cît de important a fost, inclusiv pentru SUA, că au putut sprijini frontul anti-comunist și apoi, în primii ani ’90, consolida democrațiile emergente. Exportul de democrație s-a făcut și pe calea undelor: vocile libertății nu ar fi putut fi auzite înainte de 1989 fără sprijinul direct al SUA prin intermediul celor două posturi de radio, finanțate mai întîi prin CIA, și apoi prin Congres. În întunecații ani ’80, Radio Europa Liberă era o voce a libertății și o voce a speranței ascultată, clandestin, de pînă la 10 milioane de români. Iar tranziția democratică ar fi fost mult mai anevoioasă fără surse alternative, independente, profesioniste de știri și fără jurnalismul practicat de Europa Liberă și de alte posturi europene care și-au creat sau consolidat antene în limba română (RFI, BBC etc.).   Astăzi, prezența unor instituții media occidentale în România pare cel puțin la fel de pertinentă ca în anii tranziției. Democrația, așa cum au arătat și ultimele alegeri din România, e în pericol. Cetățenii sînt supuși dezinformării din mediile sociale și campaniilor de manipulare ca parte a războiului hibrid promovat de Rusia. Presa mainstream, slăbită și fragmentată, și-a pierdut în mare măsură credibilitatea. Resursele adesea limitate de care dispune audiovizualul comercial nu pot susține o acoperire corectă a evenimentelor naționale și internaționale. Uneori, interesele de afaceri și politice ale patronilor de presă intervin în producția editorială și inhibă relatarea corectă a faptelor. În fine, influența tot mai mare pe care o capătă mișcări și partide extremiste și populiste reprezintă un risc pentru democrație pe care mass-media liberă și puternică le-ar putea contracara. Ca să nu mai vorbim de relevanța Europei Libere în Republica Moldova, o țară cu ambiții europene, dar aflată în imediata vecinătate a războiului și sub o enormă influență rusă...   Închiderea pripită a birourilor Europa Liberă pentru România și Moldova – ca, de altfel, și a celorlalte antene din Europa de Est – ar reprezenta o dublă eroare strategică. Pe de o parte, SUA abandonează, într-un moment de maximă tensiune politică, o instituție media care și-a construit prestigiul apărînd valori astăzi tot mai fragile. Pe de altă parte, pierzîndu-și vocea în plan internațional, America își pierde nu doar influența politică, ci și strălucirea – și, odată cu ea, măreția. Căci nu e nimic măreț în izolaționism. " ["post_title"]=> string(29) "Europa fără Europa Liberă?" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(25) "europa-fara-europa-libera" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2025-02-14 09:29:17" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2025-02-14 06:29:17" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=246661" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } ["comment_count"]=> int(0) ["current_comment"]=> int(-1) ["found_posts"]=> int(28) ["max_num_pages"]=> int(1) ["max_num_comment_pages"]=> int(0) ["is_single"]=> bool(false) ["is_preview"]=> bool(false) ["is_page"]=> bool(false) ["is_archive"]=> bool(true) ["is_date"]=> bool(false) ["is_year"]=> bool(false) ["is_month"]=> bool(false) ["is_day"]=> bool(false) ["is_time"]=> bool(false) ["is_author"]=> bool(false) ["is_category"]=> bool(false) ["is_tag"]=> bool(false) ["is_tax"]=> bool(true) ["is_search"]=> bool(false) ["is_feed"]=> bool(false) ["is_comment_feed"]=> bool(false) ["is_trackback"]=> bool(false) ["is_home"]=> bool(false) ["is_privacy_policy"]=> bool(false) ["is_404"]=> bool(false) ["is_embed"]=> bool(false) ["is_paged"]=> bool(false) ["is_admin"]=> bool(false) ["is_attachment"]=> bool(false) ["is_singular"]=> bool(false) ["is_robots"]=> bool(false) ["is_favicon"]=> bool(false) ["is_posts_page"]=> bool(false) ["is_post_type_archive"]=> bool(false) ["query_vars_hash":"WP_Query":private]=> string(32) "0a1163ed7074440b23cce85063bf9c06" ["query_vars_changed":"WP_Query":private]=> bool(false) ["thumbnails_cached"]=> bool(false) ["allow_query_attachment_by_filename":protected]=> bool(false) ["stopwords":"WP_Query":private]=> NULL ["compat_fields":"WP_Query":private]=> array(2) { [0]=> string(15) "query_vars_hash" [1]=> string(18) "query_vars_changed" } ["compat_methods":"WP_Query":private]=> array(2) { [0]=> string(16) "init_query_flags" [1]=> string(15) "parse_tax_query" } } Articole din numărul curent (Nr. 1243) 28 12 februarie, 2025 Europa fără Europa Liberă? Editorial din Nr. 1243 Matei MARTIN Editorial 0 Comentarii America riscă să rămînă fără voce... Elon Musk vrea să închidă instituțiile media (finanțate de Stat) Radio Europa Liberă și Vocea Americii. Anunțul l-a făcut, în stilul caracteristic, într-un tweet, o scurtă postare care e de fapt un răspuns la afirmația însărcinatului prezidențial al SUA pentru misiuni speciale, Richard Grenell, cum că „Radio Europa Liberă și Vocea Americii sînt instituții de presă plătite de contribuabilii … Citeşte articolul De ce au încetat să protesteze bulgarii pro-occidentali  Articol din Nr. 1243 Svetoslav TODOROV Politic 0 Comentarii 2024 s-a încheiat, iar 2025 a început cu valuri de proteste în Serbia, Grecia, Slovacia și România, fiecare însă determinate de motive diferite. În Bulgaria – țară cunoscută pentru dificultatea cu care gestionează corupția și promovarea unor narațiuni anti-occidentale – populația ar avea suficiente motive să organizeze mișcări de protest, însă deocamdată se menține departe de această tendință.   Spiritele au fost oarecum calmate de noua coaliție … Citeşte articolul Jocul sondajelor Articol din Nr. 1243 Liviu CANGEOPOL Politic 0 Comentarii Sîntem un popor fără urmă de discernămînt: indiferent ce face, indiferent ce zice, Călin Georgescu se plasează de fiecare dată pe primul loc în orice sondaj de opinie, la impresionantă distanță de celelalte speranțe de mai bine și prosperitate națională. Și rumegați că nici nu va fi lăsat să candideze! La gruparea pe partide, AUR capătă tot mai multă greutate – de altfel, speculațiile băgătorilor … Citeşte articolul Himalayan Fine Salt Articol din Nr. 1243 Bedros HORASANGIAN Politic 0 Comentarii „Himalayan Fine Salt” scrie pe o cutie pe care am cumpărat-o, zilele trecute, cînd am rămas fără sare prin casă, și am apelat la mini-shopurile ce au împînzit Bucureștiul pe urmele vechilor Alimentara și Aprozar, care ne ajutau să ne facem tîrguielile fără să mergem la piață. Malluri și mari lanțuri de magazine cu de toate, ca acum, nu erau pe atunci. Cum, necum, trăiam. … Citeşte articolul Răceala experimentului și căldura inimii Octavian SOVIANY Literatură 0 Comentarii Licențiat al Facultății de Electronică, Telecomunicații și Tehnologia Informației din cadrul Universității Politehnice, autor al unei teze de doctorat care are ca subiect sistemele cu inteligență artificială, cadru universitar, Șerban Mihalache este de asemenea (dar nu în ultimul rînd) și poet.  A debutat în 2020, în vremuri de pandemie, puțin prielnice poeziei și cărții în general, cu volumul M, iar trei ani mai tîrziu a publicat … Citeşte articolul Bufnițele vă recomandă Observator Cultural Rubrici 0 Comentarii   Istoria secretă de Donna Tartt, traducere de Magda Groza, Editura Litera, 2022, 768 p.  Debutul Donnei Tartt mi-a atras atenția anul trecut, cînd s-a bucurat de o popularitate generoasă pe rețelele de socializare. Aproape fiecare cititor pe care îl urmăream o recomandase insistent, pentru misterul captivant din centrul poveștii, pentru atmosfera întunecată și, în special, pentru finețea cu care Tartt și-a conturat personajele.  Istoria secretă spune povestea … Citeşte articolul Cărturești vă recomandă Observator Cultural Cărturești vă recomandă 0 Comentarii G.P. Ermin, ApIscalips, Crux Publishing, 2024, 239 p.  Trebuie să recunosc că nu am avut nici o așteptare atunci cînd am deschis ApIscalips, ba chiar am avut reticențe. Documentîndu-mă timp de cîteva luni bune în legătură cu mediul și impactul polenizatorilor asupra lui, m-am temut că o să mă izbesc de ceva denaturat, prea puțin documentat, și că o să abandonez cartea după cîteva capitole. Spre … Citeşte articolul Poveştile faţetate ale lui Sándor Márai Doina IOANID Literatură 0 Comentarii Portretele unei căsnicii de Sándor Márai este un roman structurat în trei părţi şi un epilog ce are ca temă discuţia despre căsnicii destrămate, relaţii umane complicate şi clase sociale. În prima parte, naratoarea este Ilonka, care se întîlneşte cu o prietenă într-o cofetărie șic şi îşi povesteşte viaţa alături de soţul său, Péter. Treptat, din destăinuirile sale, aflăm că Ilonka crede că o căsătorie nu … Citeşte articolul „De ce nu m-ai făcut, mamă, pasăre migratoare?“ Bianca-Mihaela GROSULESCU DEBUT 0 Comentarii Deși apărut recent pe piața de carte românească, volumul de proză scurtă al Iuliei Gherasim, Ce văd păsările, a fost catalogat drept „cel mai bun debut cu proză scurtă de la Simona Goșu încoace“, după cum notează Marius Chivu pe coperta a patra a cărții. Comparația nu este deloc întîmplătoare, mai ales dacă ne raportăm la formarea celor două prozatoare, care au urmat același curs … Citeşte articolul Poezia liniștii interioare Vasile BAGHIU Literatură 0 Comentarii În paralel cu elanurile experimentale ale textualismului optzecist, cu nouăzeciștii cei prinși la mijloc și aproape ignorați, cu fracturismul, himerismul și alte paradigme ale deceniilor din urmă, cu douămiiștii, post-douămiiștii și noile apariții, continuă să se facă auzită, prin reprezentanții săi, și poezia care și-a avut debutul în anii ’60 ai secolului al XX-lea, lirică, expresionistă, afectiv-emoțională și elegiacă.  Acest paralelism este un fenomen firesc, pe … Citeşte articolul „Procesul de lucru este mai important decît produsul final“ Interviu cu John Clinton EISNER și Megan McCLAIN Silvia DUMITRACHE Arte 0 Comentarii John Clinton Eisner și Megan McClain, cofondatori Peacedale Global Arts, fundație care continuă direcția susținută de celebrul Laborator Lark din New York (înființat de John Clinton Eisner, în urmă cu aproape 30 de ani), au fost invitați de Teatrul Nottara din București, la finalul lunii ianuarie, în cadrul unui proiect care a avut ca scop promovarea dramaturgiei americane contemporane. Trei piese de dramaturga Mary … Citeşte articolul Abuzarea democrației și adevărul adevărului (curaj contra rezonanță narcisică) Bogdan GHIU de-clic(k) / atelier deschis 0 Comentarii Așa cum se poate vedea acum, patent, bătător la ochi, intolerabil, în Statele Unite ale Americii în primul rînd (dar și în statele tot mai astfel unite ale lumii) – acolo unde, cel puțin în teorie și conform ideologemelor la vedere, ne-am fi așteptat cel mai puțin, dar care constituie principala scenă a lumii anume, parcă, făcută pentru narcisiști, și pentru hiper-narcisismul clinic generalizat al … Citeşte articolul Bătrînețe, haine grele Tudor BANUŞ Locuri și mofturi 0 Comentarii Bătrînețe, haine grele Casa stă în trei surcele... Dar prin multele unghere Sînt povești de iubire și durere...   Și nu departe de casă Cînd seara se lasă Vrem s-o luăm înapoi Vecia se plimbă, în lesă, cu noi.   Șontîc, șontîc, bastonul Dă ritmul, dă și tonul... Dar gîndul într-o clipă E dus, de-o aripă...   Către o piază bună în care se răsfrîng Și pivnița și podul se urcă din adînc... Se naște o grădină! Este grădina lui! În ea se odihnește. … Citeşte articolul Ca într-o povestire de Duțescu Octavian PLĂIAȘU-COZAN Literatură 0 Comentarii Trebuie să recunosc că m-a surprins puțin lipsa de reacții de întîmpinare la cel mai recent volum de poezii sub semnătura lui Mihai Duțescu, Ca într-o povestire de Carver (OMG Publishing, 2024). Și nu doar pentru certificarea cotei pe care autorul lui Uranus Park o deține, cît pentru recunoașterea valorică a unui volum care cred că este printre cele mai bune ale anului recent încheiat. … Citeşte articolul Cărți de poezie Cristina MANOLE Lecturi în vremuri de austeritate 0 Comentarii Mereu apar cărți de poezie dintre cele mai interesante, prin librării mereu descoperi plachete subțirele sau chiar volumoaie incitante. Nu știu dacă în România există vreo librărie dedicată exclusiv poeziei. Probabil că, din rațiuni financiare, nu s-ar susține, dar mai știi, cum pe la noi multe lucruri sînt sub semnul lui vicecersa, eu, personal, m-aș bucura să apară o astfel de librărie. Combinată cu anticariat, … Citeşte articolul Cătă și hamsterul Mariana CODRUŢ BIBLIOTECA OBSERVATOR CULTURAL 0 Comentarii De Vovidenie, Cătălina s-a sculat mai devreme ca de obicei. Las` că nici nu prea pusese geană pe geană toată nopticica. Seara, cînd a intrat la el să-i ducă cina, să-i facă injecția și să-l pregătească de culcare pe don Bruno, l-a găsit cu televizorul deschis ca întotdeauna: acum se uita ca hipnotizat la un hamster băgat într-un maţ de sticlă, gros cam cît trupușorul … Citeşte articolul Ceața Ohara DONOVETSKY Cuvinte-vedetă și cuvinte-doamne cu voaletă 0 Comentarii Cîteva evenimente care au avut loc la finalul anului trecut ne-au ținut pe toți cu sufletul la gură. Unele își fac simțite ecourile, altele fac parte dintr-un proces în plină desfășurare, iar cîteva par departe de a-și fi găsit rezolvarea. Cum-necum, începutul anului acestuia nu se arată ușor de priceput. Și să vrei să te uiți mai bine, și tot nu înțelegi pe deplin ce … Citeşte articolul Cîtă dramă, atîta luciditate Ce putem învăța dintr-un excelent serial de televiziune Caius DOBRESCU ESEU 1 Comentarii Serialele din estul și sud-estul Europei nu se află, de regulă, între preferințele autohtone, așa cum rezultă din topurile publicate constant de cele mai populare platforme VOD de la noi (scurt spus, HBO și Netflix). E ușor de bănuit suveranitatea care îl încearcă, și pe această cale, pe român – condescendent sau direct disprețuitor față de producțiile vecinilor geografici, atîta timp cît are un acces … Citeşte articolul A doua viață a teatrului de revistă Articol din Nr. 1243 Iulia POPOVICI Arte 0 Comentarii Marina Voica și Stela Popescu, trupele anilor ’90 și cele ale anilor 2000, șlagărele pop optzeciste și teatrul de revistă. Remake, impersonare, retro-nostalgie. Universul lui Gabriel Sandu – în 10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul de la Mamaia (Teatrul de Stat Constanța), Adrenalină (Teatrul Excelsior, București) și, acum, Moarte la teatrul de revistă – e precis delimitat, ca și structura dramatică a textelor. … Citeşte articolul E doar sfîrșitul lumii. Cronica unei morți anunțate Articol din Nr. 1243 Diana NECHIT Arte 1 Comentarii Cea mai nouă premieră de la Teatrul Național „Radu Stanca“ din Sibiu a avut loc la Secția Germană și pune în scenă, în regia lui Eugen Jebeleanu, un text emblematic al dramaturgiei contemporane franceze, Juste la fin du monde (E doar sfîrșitul lumii) de Jean-Luc Lagarce, cunoscut publicului român mai ales prin ecranizarea lui Xavier Dolan, cu Gaspard Ulliel în rolul principal. Data premierei, 19 … Citeşte articolul Fantoma de sub curcubeu Ovidiu LORENZ Confesiunile unui meloman 0 Comentarii „Domnu’, vorbiți românește?“, mă ia tare femeia la controlul de securitate. „Da, spuneți!“ Încă de la scanarea biletului, îmi arătasem adormirea, agitînd aiurea pe cititor telefonul, motiv ca paznicul să mă maimuțărească. Iar tipa de la Pașapoarte m-a expediat cu ochi verzi ca pe-un strigoi. Parcă toată lumea din acea dimineață s-a uitat cîș la mine. Dar, în aeroportul din Luton, vameșul m-a chestionat cînd … Citeşte articolul Istoria României în secolul al XX-lea văzută de un intelectual ardelean Ileana L. ALEXANDRA MEMORIALISTICĂ 0 Comentarii Intitulat expresiv Mărturii asupra unui veac zbuciumat (ediția a treia, cu un bogat aparat de note la finalul cărții, Editura Școala Ardeleană, 2024), volumul de memorii scris de Nicolae Mărgineanu reprezintă o incursiune profundă într-o perioadă tulburătoare din istoria României. Fiind unul dintre cei mai distinși psihologi români și un supraviețuitor al persecuțiilor politice din timpul regimului comunist, Mărgineanu îmbină narațiunea personală cu ample reflecții … Citeşte articolul Japonia – tradiții vii. Ema I Angela HONDRU Japonia: tradiții vii 0 Comentarii Priveliştea oferită de plăcuţele votive ema cumpărate şi lăsate la temple în Japonia este şi în zilele noastre impresionantă. Cu forme variate şi uneori în culori vii, ele atîrnă ciucure pe suporturi speciale, confecţionate şi aşezate în locuri destinate lor, constituind, pentru aceia care le lasă acolo, un mediator prin care adresează zeităţilor nu numai rugi (dorinţe) în speranţa că vor fi ascultate şi împlinite, … Citeşte articolul LA ZI Observator Cultural LA ZI 0 Comentarii Festivalul Enescu – concertele de la Sala Palatului: 16 orchestre internaționale de prestigiu Maestrul Cristian Măcelaru, directorul artistic al Festivalului Internațional „George Enescu“, propune pentru seria de concerte de la Sala Palatului, adusă la standarde acustice performante, 27 de evenimente de excepție susținute de 16 orchestre de prestigiu din România și din întreaga lume, într-o ediție ce va marca 70 de ani de la trecerea în … Citeşte articolul Limbajul uman și capcanele culturii  Interviu cu Simon PRENTIS  Victor COBUZ Interviu 1 Comentarii Simon Prentis este un translator, interpret și traducător britanic specializat pe limba japoneză, cu o experiență de patru decenii în domeniu, timp în care a fost implicat în mai multe proiecte ce au facilitat dialogul dintre cultura britanică și cea japoneză. Printre toate acestea, Simon Prentis a colaborat cu artiști ca Paul McCartney, Yoko Ono, Frank Zappa și Stanley Kubrick, dar a și semnat mai … Citeşte articolul Observator Lyceum. Liceenii despre "Castelul din orașul meu" de Ioana Bâldea Constantinescu Observator Cultural Observator Lyceum 0 Comentarii Prima întîlnire Observator Lyceum din 2025 a avut loc vineri, 17 ianuarie, și a avut-o drept invitată pe Ioana Bâldea Constantinescu – care a citit din cel mai recent roman al său, Castelul din orașul meu (publicat la Editura Litera), și a discutat pe marginea cărții cu Carmen Mușat. Cîteva zeci de elevi de liceu au participat la această întîlnire și au intrat în dialog … Citeşte articolul Pagină de jurnal Ioana MĂRCOIU Portrete sentimentale 0 Comentarii „Fă-ți loc și pentru tine în inima ta mare“, îmi scrie o prietenă în primele zile din an. La nici o jumătate de oră, primesc un alt mesaj de la o altă prietenă: „Nu uita să te odihnești“… Inițial am crezut ca au vorbit una cu cealaltă, după ce ambele au observat că ceva se întîmplă, ceva nu este în regulă cu mine, și s-au … Citeşte articolul cînticel pentru nino Claudiu KOMARTIN Judith MÉSZÁROS Antologia poeziei de dragoste românești 1 Comentarii mai adînca ta piele scufundatele mări, lentul lor zvîcnet nodul iubit al venelor tale în care se-adună fulgere ca un port părăsit sub mînia ploii de august promontorii și văi, o, acele geografii neștiute de nimeni patrii duioase ale tutunului și mierii vămile tandre, exilul în velele umflate ale cearceafului pentru ca brusc, coastele tale să se deschidă reprimindu-mă   la extrema singurătate ne-alungă extrema blîndeţe   orașul, noaptea străzile întortocheate lucind ca intestinele unui pește imens, spintecat cafenelele triste, un poliţist … Citeşte articolul Susține jurnalismul cultural! Agenda culturală 14/03Editura Polirom organizează Concursul anual de debut, ediția [...]23/02Classix Festival 202520/02Colaborări artistice locale la Covor Plante Poezie #2 [...]Vezi toate evenimentele Numărul curent Cele mai citite articole 14 februarie 2025 Cîtă dramă, atîta luciditate Cărți de poezie Limbajul uman și capcanele culturii  Bufnițele vă recomandă Cele mai comentate articole E doar sfîrșitul lumii. Cronica unei morți anunțate Limbajul uman și capcanele culturii  cînticel pentru nino Cîtă dramă, atîta luciditate Comentarii recente DG Ontelus la Cîtă dramă, atîta luciditateDG Ontelus la Limbajul uman și capcanele culturii DG Ontelus la cînticel pentru nino(HAIM) la Ion Barbu: ideologia „suveranistă“ a Isarlîkului și adeziunea la Mișcarea LegionarăDG Ontelus la E doar sfîrșitul lumii. Cronica unei morți anunțate Termeni şi condiţii Publicitate Ajutor RSS Feed Newsletter Parteneri Despre Cookies Web analytics Copyright © 2025. All Rights Reserved. Design and development by High Contrast Despre Cookies Folosim cookies pentru funcționalitatea site-ului și pentru a-ți oferi o experiență personalizată pe observatorcultural.ro. Prin continuarea navigării, ne oferi acordul tău. Află mai multe Sunt de acordrororo-RO1739921401https://observatorcultural.ro

Hlela isayithi yakho?

Wentani?